Unde e Japonia mea?...

  Linişte! Am ceva de spus... Ceva ce nu a fost spus, dar a fost gândit în nesiguranţă, în tainicele locaşuri ale semi-gândurilor ascunse de vreme.

  Nu am inspiraţie, nu am nici cea mai vagă dorinţă de creativitate, lipseşte şi cea mai josnică fărâmă din miile de piese ce alcătuiesc acest puzzle tranşant ce formează viaţa, dar nu a dispărut încă libertatea de exprimare.

  Îmi imaginez o lume crudă, necoaptă încă, în atmosferele primordiale, o lume nesigură, încătuşată de teama omniprezentă în care se zbate, o lume fără margini, dar ale cărei colţuri au fost explorate, reexplorate şi notate în catastif. Dar niciodată înţelese. Cine a înţeles vreodată în ce chinuri se zbate bursucul străveziu, când, răpit de dor în amurg, încearcă să viseze la o eră nouă? Cine şi-a imaginat vreodată sfera cubică, pe cât de imposibilă şi retorică, pe atât de visată şi căutată? Şi cine dintre noi, toţi urşii polari din ziua de azi, a înţeles cât de greu îi e firescului să se facă înţeles, în vreme ce anormalul îi ia din ce în ce mai mult locul?

  Din păcate, noi nu suntem urşii polari din vremuri străbune, pentru că dacă eram, întelegeam mult mai uşor fiecare treaptă ce se succede cu viteza luminii în sub-spaţiul conştient. Noi suntem urşii de modă nouă, lungi, slabi, uneori rotunzi, alteori visători, încercând de zor să observe trecerea anilor, văzând, mirosind şi ascultând şuvoaiele de rouă limpezi ce curg pe frunzele timpului. Dar niciodată nu înţelegem de ce. Cum, când, şi mai ales în ce scop se învârte lumea albastră. Aia o înţeleg doar urşii panda. Japonezi prin născare, sfidând tot ceea ce le stă în cale, târându-şi bucăţile de blana albă întrepătrunsă de negrul fascinant, doar ei sunt cei care ne pot arăta calea succesului. Şi numai ei sunt cei atât de înţelepţi pentru a lăsa loc frigului, în scopul precis de a încălzi labele reci ale puilor ce le stau prin preajmă. Probabil urşii panda au luat loc în China, probabil au fugit în toate cele patru zări, şi mai mult ca posibil vor inceta să existe, dar nu pentru ca i-au vânat animalele de pluş malefice, deghizate în oameni, ci pentru ca aşa consideră ei ca e mai corect. Să dispară în neant, lăsând cruzimea în urmă, dezolând pe toţi prin dispariţia lor, şi renăscând în locuri mai bune şi în ape mai calde. Dar o da, ei sunt japonezi în sinea lor. Şi o cred cu tărie. Atât ei, cât şi noi restul, marionetele devenite păpuşari, ce le-am tras sfoara de atâtea ori, urlând cu vehemenţă timp de milenii cum că noi am fi centrul universului.

  Şi niciodată nu vom înţelege de ce. În deşerturile reci, răscolite de viforul iernatic, în cele mai îngheţate caverne, în cea mai din urmă boltă a celei mai tăcute firide, se ascunde cea mai veche amprentă. Adulmecată secole de-a rândul de boturi umede, fără ca vreunul singur!.. Să îşi închipuie cine a trecut pe acolo, la ce bun, cu ce scop, şi înspre ce ţintă. 

  Aurora boreală, doar ea o ştie, luminând calea ascunsului, jucându-se cu acel magic schimb de culori, dar ţinând doar pentru sine secretul hirotonisit de atâta amar de vreme în sânul tragic al neînţelepciunii divine.

Iar noi, actualii urşi polari ne putem doar imagina. Răsăritul soarelui roşu, urletul celui din urmă câine husky, şi miezul de miracol prin care ne-am născut în dorinţa de a cuceri lumea!

Astăzi mi-am permis să creez. Să sfidez, să iau de la alţii câte puţin, să aberez niţel, şi să îmi aduc aminte cu drag de vremurile când visam mai ceva ca urşii polari mai sus amintiţi.

Şi mi-am permis să vă ameţesc cu nişte rânduri - nu fără noimă, în nici un caz! - ci cu nişte gânduri pe care am curaj să le pun aici şi să ma aştept la cele mai ciudate comentarii.

Astăzi mi'am permis să fac viaţa... un pic mai picantă! Şi să vă dau peste cap tot ce aţi fi crezut că sunt eu în sinea mea.

Cheers!