Scăpat din temniţa mediocră a serviciului, îndreptându-mă (a câta oară?) spre libertate. Fiecare noapte e libertatea mea, ştiu cu siguranţă că următoarele 2 ore până mă hotărăsc să troznesc patul sunt mai mult decat de ajuns pentru a mă relaxa - pe cât posibil. Curios de ciudat, astăzi a fost cald. Şi mai urmează să fie. Privesc curios termometrul public şi îmi arată aproximativ 8 grade.. Dar eu simt mult mai multă căldură.
Noaptea asta are ceva magic. Probabil pentru că am ales să las maşina în parcare şi să mă duc lipa-lipa la muncă şi înapoi, probabil pentru că de te miri pe unde răsăreau cupluri plimbându-se alene în întuneric, probabil pentru că ştiam că sunt doar eu cu mine, gândurile mele, şi nimic nu m-ar fi putut deranja.. Şi am ales să nu gândesc. Să observ doar oraşul calm şi să simt primăvara. Curios, îmi aprind o ţigară nenorocită şi îmi continui drumul.. Încercând din răsputeri să fac toate gândurile bagaj, şi să le trimit pe lună. Pentru că am avut timp destul să stau de imaginat, croşetat, împărţit, aranjat, împachetat şi expediat sutele de întrebări, semne de exclamare, nervi, stres, promisiuni, dorinţe, speranţe nonşalante, pe tot parcursul zilei. Şi decid că e momentul să iau o pauză până nu tâmpesc de tot. Life sucks sometimes.
Fum după fum, mă enervez. Afară miroase a libertate, a vânt plin de dor, a vise calde şi a inspiraţie. Iar eu fumez ca prostul. Arunc ţigara. Mai dute-n pizda mătii! Lasă-mă dracu să mă concentrez, să simt.
Mă apropii de râu, iar vântul meu bun se înteţeşte. Visez la zările de altădată. La feeling-ul trăit în fiecare primăvară, cu fiecare adiere. Visez la 20 şi peste de primăveri, fiecare cu noul şi originalul ei. Un singur lucru nu s-a schimbat totuşi - senzaţia pe care o am învăluit de puterea aerului, mirosul unic şi dorinţa de a nu se termina momentul. În fiecare an, în fiecare primăvară, vântul meu vine şi mă ridică din hibernarea scurtă şi rece.
Primăvara asta e neagră. Mai neagră decât noaptea, mai neagră decât universul, mai neagră decât sufletul meu ars de vremuri nenorocite şi prea mult tutun. Iar eu mă îndrăgostesc lejer de ea. O respir, o las să mă cuprindă, să mă inunde, şi îmi văd calm de drum.
Ajung acasă, e aproape 1. Pun de o cafea scurtă, dar bună! Duş rapid să mă trezesc din reverie, şi revin la viaţa ciudat de interesantă. Dar puţin schimbat, şi cu aroma primăverii pe bot.
Cafeaua e gata, mă scutur de starea sublimă de nebunie inocentă, îmi aprind o tigară şi revin la ale mele.
Dar încă visez uşor, fără să vreau... Ca pelicanul solitar, scrutând oceanele azure..
Hotărâsem să nu postez nimic azi... Şi din nou stau şi mă gândesc, blogul e o formă mai mică sau mai mare de jurnal personal? Mai contează?... Nu sincer, chiar contează? Îmi permit să scriu aici orice fel de reverie, nebunie, sau prostie la un moment de inspiraţie subită. Şi ca niciodată, nu stau să revizuiesc postul acesta. Am să mă prefac liniştit că mă doare in paişpe!
Because life, if good, is worth sharing with others!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu