O cafea.. O amintire...

 Au trecut ani.. Au trecut ani - şi viaţa s-a schimbat.. 

 O cafea.. Servită exact unde ar fi trebuit, exact la momentul potrivit.. În staţiunea care vara geme de turişti, iar acum este mai goală decât îşi poate cineva imagina..  Staţiunea care mi-a ascuns ani de-a rândul motivul pentru care am preferat să o uit, dar a fost acolo şi m-a aşteptat să fiu pregătit, ţinându-şi secretul cu sfinţenie. Nu e loc pe care să îl calc fără să mă cutremur de amintiri, şi nu e peisaj pe care să îl privesc şi să nu-mi aduc aminte că odată însemna ceva.

 De două ori am lăsat în urmă acolo ceva ce ştiam prea bine că nu a contat, şi de două ori am realizat că am greşit undeva sperând în ceva ce nu a existat probabil niciodată. Şi toate astea pentru a o redescoperi anul trecut, anul acesta, cu tot ce are mai bun de oferit. Cu o plimbare leneşă alături de prieteni pe cărările bătute de soare şi vânt dar răcorite de copacii ce se ridică grandios spre cer, cu o ieşire în miez de iarnă fără nici un scop anume, ci doar din curiozitatea de a simţi dacă s-a schimbat ceva sau nu, şi chiar cu o cafea aromată, servită după lăsarea întunericului, în liniştea şi pustietatea ce s-au lăsat asupra întregului orăşel uitat de vreme..

 Privesc mirat hotelul central, acum parcă părăsit, întunecat dar maiestuos ca de obicei, şi încerc să îmi imaginez în ce viaţă am trăit cele mai frumoase două petreceri ale copilăriei, încerc să înţeleg de ce m-a durut atunci, şi tot universul dacă mi-ar explica tot nu aş putea trece peste tot ce a fost.. Deşi într-un fel a fost frumos. Şi am primit toţi o lecţie la momentul respectiv, lecţie pe care o înţelegem abia acum, după ani grei. De ce călcăm pe amintiri?..  Viaţa merge înainte.. Şi fiecare dintre noi, cei de atunci, observă altfel locurile care au avut o anume importanţă în viaţa noastră.

 Iar aici fac referire la toţi foştii colegi, vulturi fără pereche, sau copile cu capul în nori, toţi aceia care dacă or apuca vreodată să citească aceste rânduri probabil îşi vor aduce aminte de acele perioade, de staţiunea liniştită şi de vremurile pe care atunci le numeam bune..

 Cafeaua mea a ajuns la jumate, şi m-a umplut de căldura, savoarea şi aroma de care aveam nevoie mai mult ca de aer.. Neagră, uşor amăruie, dar caldă şi parfumată până la Dumnezeu..

 Iar eu? Am avut astăzi curajul de a călca acolo unde altădată îmi era teamă  chiar şi să privesc. În hotelul imaginat, prin parcul rece, pustiu, dar curios de primitor, în restaurantul gol şi necunoscut în care am stat pur şi simplu să îmi aduc aminte de tot. Pentru a înţelege. Tot ceea ce nu a fost spus. Tot ce am lăsat în urmă ştiind că va veni odată vremea să mă reîntorc. Şi tot ce m-a ameţit atunci, pentru că nu eram pregătit să fac faţă adevărului.

 Şi vreau să ştie toată lumea, că viaţa-i simplă şi mişto... Iar staţiunea mea a rămas acolo, încă neexplorată, ascunzând tot ce nu suntem nici acum pregătiţi să înţelegem, dar arzând de dor să ne întâlnească din nou, pe aceia care am iubit-o oricât de mult ne-ar fi durut atunci..

 Am terminat cafeaua, m-am trezit din reverie, şi am plecat liniştit, de o mie de ori mai îndrăgostit de tot ce vedeam, şi la fel de nebun ca şi până acum.. Lume cât te iubesc!... Iar pe drum, printre perechile tăcute ce alunecau în noapte, am observat un bunic.. Mulţumit că gerul şi-a mai ascuns colţii, trăgând în urmă sania cu nepotul ce stătea cuminte, fascinat parcă de puterea celui din faţa lui. Habar nu am cine era bunicul, de unde venea, sau ce credea.. Dar am văzut în el o putere de a continua şi un optimism mai mare decât al meu.. Şi l-am respectat pentru asta.. Am zâmbit şi mi-am continuat drumul în noapte.

 Un alt post în care pur şi simplu am simţit nevoia de a mă exprima, fără să îmi pese de ce etichetă voi mai primi şi acum, dar cu speranţa că aceia rămaşi dintre toţi câţi s-au pierdut în zări albastre, vor ajunge vreodată şi pe aici, vor citi, îşi vor aduce aminte.. Şi vor zâmbi pe ascuns, prinşi în valurile a ceea ce a fost, ceea ce nu vor mai avea vreodată, dar ceea ce cu siguranţă a contat.

 Iar staţiunea? Băile Olăneşti.. Cine cunoaşte locul şi a trăit ceva acolo mă va înţelege de ce am ales să scriu fix despre orăşelul acesta mic şi pierdut undeva în munţi.

 Şi da, mi-am permis să folosesc câteva versuri random, de prin Vama Veche.. De ce nu? S-au potrivit de minune. Cu starea de spirit cel puţin..

 Fly high!