O zi ca oricare alta. Exact cum mă aşteptam dealtfel. De ce ar fi trebuit să fie diferită? No idea, what so ever.. Contează doar că a fost aşa cum îmi închipuiam. Fără scântei, fără bătaie de cap, fără stres, şi cu prea puţine lucruri demne de interes. O zi în care am căutat inspiraţia, care deşi a întârziat să apară, a fost totuşi prezentă într-un anume fel greu de descris..
A doua zi în care am remarcat a mia oară cât de uşor e să faci rău cuiva, poate fără motiv, poate cu un motiv indefinit, sau poate cu un motiv foarte bun. Oricare ar fi - e mult prea uşor. Să arunci vorbe în vânt, să aţinteşti norii de furtună asupra acelui cuiva dintr-o singură privire, să îi tai aripile încă înainte de a învăţa să vorbească.
Şi atâta timp cât am fost ţinta acestei porcării o viaţă, pot să afirm acum cu uşurinţă că am învăţat însutit să fac lucrul ăsta mai bine ca oricine. Din păcate - uneori chiar fără să vreau. Şi din fericire abţinându-mă de la asta de oricâte ori am conştientizat că zău nu merită să fiu meschin cu cine nu trebuie. Astăzi mi-am permis să îi sfidez pe toţi, fără excepţie, şi fără să îmi pese cum vor reacţiona. Am încercat doar să mă opresc unde era momentul, şi nu am vrut să exagerez, nu ar fi avut nici farmec, nici scop, nici logică.
A treia zi în care mi-am jurat că anul ăsta o să fie bun din toate punctele de vedere.
Şi a patra zi în care am realizat cât de greu e asta de realizat.
A cincia zi de regrete şi reproşuri la adresa mea personală, dar şi la adresa celor care nu au nici cea mai vagă idee cât de greu ne e să luăm o decizie fără a ştii clar ce atrage decizia apoi.
A şasea zi în care m-am abţinut la limita absurdului din a face absolut tot ce mi-a trecut prin cap, din a spune chiar tot ce nu vor alţii să audă. Doar de dragul de a nu strica şi ultima dorinţă sau speranţă din sinea unora.
A şaptea zi de întrebări fără număr, fără răspuns, şi fără dorinţa de a le elucida în totalitate - viaţa mai merită uneori trăită şi la curiozitate, lăsând lucrurile să se desfăşoare din pura plăcere de a descoperi noutatea minutului ce va urma.
A opta zi de speranţă, de visare, de optimism, cu masca de rigoare pe bot şi cu seninătatea acceptării oricărei întâmplări inimaginabile...
A noua zi de râs continuu, uneori prostesc, alteori necesar, fără de care aş înnebuni încet dar sigur.
A zecea zi de plănuit viitorul îndepărtat, a zecea zi nenumărată de dor, lene, muzică, feeling-uri schimbate odată la două minute, a zecea zi de bucurie, a zecea zi de urlat a lehamite, în căutarea necesarului de negăsit.
Şi a unsprezecea zi din anul în curs. Plină până la refuz de refulări, zâmbete fără scop, ţeluri neîmplinite, ore încărcate, şi priviri prea scurte dar cu subînţeles intens.
Iar lucrurile s-au întâmplat azi exact aşa cum ar fi trebuit, chiar şi fără a ne implica în încercarea continuă de a sfida destinul, şi nu puteau să se întâmple altfel. De ce spun asta? Pentru că nu s-a schimbat nimic, am înţeles-o fără nevoia de cuvinte, şi am aşteptat un car de ani pentru a trăi fix ziua asta. Cu tot ce a avut mai bun şi mai nebun în ea.
Uneori, mi se reproşează că aş fi un adolescent pueril care repetă aceleaşi greşeli. Uneori le repet din dorinţa de a sfida lumea, alteori din reflex tâmpit, iar câteodată doar pentru că asta am ales să fiu până o vrea Domnul să crăp - mereu tânăr, mereu imprevizibil, întotdeauna cu poftă de viaţă, şi niciodată lăsând pe alţii să mă influenţeze. Nu sunt destul de bun? Nici nu trebuie pentru voi... Cine nu mă acceptă fix aşa cum sunt înseamnă că nu merită din plin atenţia mea, iar cine mă cunoaşte va înţelege mereu motivul pentru care am ales atitudinea asta.
Şi ăsta e al doilea post pe anul ăsta care aduce prea mult a jurnal. Probabil, dar.. de ce nu? Astăzi îmi permit şi sa fiu sincer, pentru că minciuna contează mai puţin, iar lucrurile nespuse se pierd fără cale de întoarcere, cu siguranţă.
Cheers!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu