sâmbătă, ianuarie 30, 2010

Sunt..

 Astăzi trebuie să compun al 50-lea post. Observ totalul paginilor adunate de-a lungul lunilor, şi încerc să înţeleg cum au luat naştere. Sunt un mic blogger între atâţia mamuţi ai poveştilor virtuale. Şi încerc să mă fac auzit, ca fiecare din rinocerii cu corn ascuţit al căror singur scop e să scrie ce au pe suflet.

 Creez, dar nu interpretez. Însufleţesc nimicul cu o privire şi îl ucid cu o răsuflare. Sunt eu, piticul necunoscut al vremurilor de altădată. Mă pricep la minciuni mai bine ca oricine, dar nu am nici o satisfacţie pe urma acestui fapt. Iar adevărul ustură mai mult decât am vrea să îi permitem. Sunt ucigaşul din întuneric, şi omor ultima fărâmă din neantul oricui doar de dragul de a fi eu liber. Sunt acelaşi de care aţi auzit toţi dar nu m-a văzut nimeni.
 Sunt mai schimbător ca norii japonezi, şi aduc cu mine furtuna. În al noulea cer să mă aflu, şi tot revărs patima răzbunării asupra mieilor nevinovaţi care au făcut greşeala de a-mi sta în cale. Răscolesc şi cel mai ascuns colţ al fiecăruia dintre voi în speranţa că mă veţi lăsa în pace să ard de dorul neştiut. 
 Mă ascund de lupi, dar caut jungla.Trăiesc momentul fără satisfacţie, dar pun accent pe clipă. Organizez totul până la poziţia celui mai mic ac cu gămălie, doar pentru a putea aştepta apoi liniştit furtuna zilelor de greu.
 Sunt doar eu, piticul neînţeles. Care are pretenţia de a fi alături de voi în minutele de coşmar. Pentru că nu vă pot lăsa singuri să vă luptaţi cu miezurile problemei arzătoare.
 Mă inspiră muzica, şi tigrii frumoşi, mă îmblânzeşte sărutul nopţii de vară toridă, şi mă invadează sunetul valurilor spărgându-se de maluri. Sunt guvernat de lună şi fiecare ipostază a ei mă face să trăiesc altfel. 
Sunt un rac nenorocit, răzbunător până la Dumnezeu, dar mă abţin din orice consider că nu merită întreprins, pentru a nu regreta în urmă. Şi iau în considerare consecinţele fiecărui gest strivit în palmă.
 Nu sunt un egoist, sunt cel dintâi căruia îi pasă. Nu cer nimic, dar iau tot ce mi se cuvine. Şi nu am pretenţii de la viaţă dar accept orice e mai bun. Iar dacă nu mi se oferă, rabd.
 Greşesc, şi încă de atâtea ori! Dar nu am teama de a-mi cere iertare. Sunt lupul de mare fără coadă. Iar capul l-am pierdut undeva pe drumul presărat cu vise. Învăţ să mă abţin, şi regret minutul pierdut cu fiecare strângere din colţii ascuţiţi. În schimb mă zbat să lupt alături de aceia care mi-au dat aripi. Puţini dar fără pereche.
 Vă fac să râdeţi cu o poftă greu de descris, şi am satisfacţia faptului că v-am destins feţele încercănate de ură. Şi nu cer nimic în schimb, pentru că fiecare îmi oferă fără să vrea mai mult decât am nevoie. Chiar şi prin simpla prezenţă, mă bucur că v-am întâlnit cândva.
 Sunt ziua de vară din viaţa fiecăruia pe care îl întâlnesc. Şi prefer să alung himerele şi să păstrez numai ciocolata amăruie plină de interes. Pentru că oferă o senzaţie de nedescris atunci când e savurată în ritualul perfect. 
 Sunt îngerul fără aură sau demonul grotesc. Sunt cel mai blând vis sau inimaginabilul coşmar. Sunt tot ce mă face mai de nedescris, şi nimic din ce nu simt că mă reprezintă.
 Sunt piticul plăcut de toţi dar prin preajma căruia nu îşi permite nimeni să stea mai mult de un minut.
 Şi aştept minutul trecut, fără de care viaţa nu şi-ar mai avea rostul.
 Sunt cel care ori de câte ori ar cădea, îşi face loc prin ruinele părăsite şi se ridică la loc. 
 Iar vouă vă întind o mână de ajutor de câte ori aţi avea nevoie. Pentru că habar nu am să trăiesc, dar ştiu să dau sfaturi. 
 Sunt întotdeauna liber, constrâns numai de teama că nu am făcut ceva când era momentul. Şi nu am puterea să mă întorc, dar profit de fiecare şansă a momentului ce revine. Pentru a nu regreta niciodată cele pierdute, ci pentru a mă bucura că s-au întâmplat.
 Sunt cel de atunci, nu sunt cel de acum, şi întotdeauna voi fi cel din urmă. Priceput la toate, dar prea puţin implicat în necesar. Neîndemânatic în arta frumosului, dar mereu în căutarea ei.

Şi mai am atâtea de învăţat! Momentan închei auto-caracterizarea, voi reveni probabil schimbat, dar într-o prea mică măsură, în cel de-al 100-lea post. 
Be free!

Crimă şi pedeapsă

- Linişte... Auzi?...
- ... nu.. 
- Se apropie.. O doamne!..
- Nu cred...  Ţi se pare..
- Taci! E prin preajmă..
- Nici nu respir.. 
- Ai grijă la..
TROSC!
- Au!!
- Ups...
- Ţi-am spus să ai grijă!..
- Nu mai striga.. 
- Niciodată nu eşti atent.. 
- Cine vorbea!
- Şşş... aud paşi.
- ...
- Nu poate să ştie.. Nu ar avea de unde..
- Poate i-a spus...
- NU! Nu ar fi făcut-o...
- Mereu greşeşte ştii?.. Nu m-ar mira..
- Nu taci odată?? Îl aud..
- Aş fuma..
- Eşti nebun?! Acum??!!
- Oricum nu mai contează...
- Silentium! Dacă mai deschizi gura..
- Crezi că mai contează acum?.. Am comis-o ce mai.. 
- Şi vrei să suporţi consecinţele??
- Da.
- Eu nu! 
- Nu ai încotro.. Dacă stau eu, stai şi tu.. 
- Mă îndoiesc! Nu suntem legaţi..
- O ba da.. 
- Şşş!!! E chiar aici!
- ...
- Oare a plecat?
- Eu nu am simţit nimic..
- Mi-e groază.. Şi numai tu eşti de vină!
- Eu? Pardon, suntem amândoi.. 
- Poate.. Taci odată! 
- ...
- ...
- Refuz să cred...
- Ai tăcut?!
- Da..
- A plecat.. Doamne era cât p-aci..
- Am scăpat.. Mulţumeşte lui Budhha.. 
- Mulţumesc cui vreau..
- Mă duc să fumez..
- NU! Stai locului.. Ai căpiat?
- Trebuie.. 
- Te omor şi pe tine dacă e nevoie..
- ...
- Aşa vezi.. 
- Şi totuşi.. 
- Nimic! Nu ai dreptul să comentezi..
- A da?! Şi presupun că tu ai..
- Nu în mai mare măsură ca tine.. 
- Atunci?
- Mai contează.. Taci odată! Noaptea e lungă..
- Nu mai suport..
- Atunci ieşi! 
- Nu! Nu aş putea..
- Fă linişte odată, nu te mai foi atâta..
- O.K... Am tăcut..
- Mă bucur..
- Dar nu pot..
- Eşti nebun.. Vrei să murim aici acum?
- Sigur că nu..Dar nu mă pot abţine..
- Trebuie! 
- ...
- Mult mai bine..
- Ar fi trebuit să n-o facem.. Ştiai prea bine..
- Şi? Era mai bine dacă nu?.......

Uşa se deschise...

joi, ianuarie 28, 2010

O cafea.. O amintire...


 Au trecut ani.. Au trecut ani - şi viaţa s-a schimbat.. 
 O cafea.. Servită exact unde ar fi trebuit, exact la momentul potrivit.. În staţiunea care vara geme de turişti, iar acum este mai goală decât îşi poate cineva imagina..  Staţiunea care mi-a ascuns ani de-a rândul motivul pentru care am preferat să o uit, dar a fost acolo şi m-a aşteptat să fiu pregătit, ţinându-şi secretul cu sfinţenie. Nu e loc pe care să îl calc fără să mă cutremur de amintiri, şi nu e peisaj pe care să îl privesc şi să nu-mi aduc aminte că odată însemna ceva.
 De două ori am lăsat în urmă acolo ceva ce ştiam prea bine că nu a contat, şi de două ori am realizat că am greşit undeva sperând în ceva ce nu a existat probabil niciodată. Şi toate astea pentru a o redescoperi anul trecut, anul acesta, cu tot ce are mai bun de oferit. Cu o plimbare leneşă alături de prieteni pe cărările bătute de soare şi vânt dar răcorite de copacii ce se ridică grandios spre cer, cu o ieşire în miez de iarnă fără nici un scop anume, ci doar din curiozitatea de a simţi dacă s-a schimbat ceva sau nu, şi chiar cu o cafea aromată, servită după lăsarea întunericului, în liniştea şi pustietatea ce s-au lăsat asupra întregului orăşel uitat de vreme..
 Privesc mirat hotelul central, acum parcă părăsit, întunecat dar maiestuos ca de obicei, şi încerc să îmi imaginez în ce viaţă am trăit cele mai frumoase două petreceri ale copilăriei, încerc să înţeleg de ce m-a durut atunci, şi tot universul dacă mi-ar explica tot nu aş putea trece peste tot ce a fost.. Deşi într-un fel a fost frumos. Şi am primit toţi o lecţie la momentul respectiv, lecţie pe care o înţelegem abia acum, după ani grei. De ce călcăm pe amintiri?..  Viaţa merge înainte.. Şi fiecare dintre noi, cei de atunci, observă altfel locurile care au avut o anume importanţă în viaţa noastră.
 Iar aici fac referire la toţi foştii colegi, vulturi fără pereche, sau copile cu capul în nori, toţi aceia care dacă or apuca vreodată să citească aceste rânduri probabil îşi vor aduce aminte de acele perioade, de staţiunea liniştită şi de vremurile pe care atunci le numeam bune..
 Cafeaua mea a ajuns la jumate, şi m-a umplut de căldura, savoarea şi aroma de care aveam nevoie mai mult ca de aer.. Neagră, uşor amăruie, dar caldă şi parfumată până la Dumnezeu..
 Iar eu? Am avut astăzi curajul de a călca acolo unde altădată îmi era teamă  chiar şi să privesc. În hotelul imaginat, prin parcul rece, pustiu, dar curios de primitor, în restaurantul gol şi necunoscut în care am stat pur şi simplu să îmi aduc aminte de tot. Pentru a înţelege. Tot ceea ce nu a fost spus. Tot ce am lăsat în urmă ştiind că va veni odată vremea să mă reîntorc. Şi tot ce m-a ameţit atunci, pentru că nu eram pregătit să fac faţă adevărului.
 Şi vreau să ştie toată lumea, că viaţa-i simplă şi mişto... Iar staţiunea mea a rămas acolo, încă neexplorată, ascunzând tot ce nu suntem nici acum pregătiţi să înţelegem, dar arzând de dor să ne întâlnească din nou, pe aceia care am iubit-o oricât de mult ne-ar fi durut atunci..

 Am terminat cafeaua, m-am trezit din reverie, şi am plecat liniştit, de o mie de ori mai îndrăgostit de tot ce vedeam, şi la fel de nebun ca şi până acum.. Lume cât te iubesc!... Iar pe drum, printre perechile tăcute ce alunecau în noapte, am observat un bunic.. Mulţumit că gerul şi-a mai ascuns colţii, trăgând în urmă sania cu nepotul ce stătea cuminte, fascinat parcă de puterea celui din faţa lui. Habar nu am cine era bunicul, de unde venea, sau ce credea.. Dar am văzut în el o putere de a continua şi un optimism mai mare decât al meu.. Şi l-am respectat pentru asta.. Am zâmbit şi mi-am continuat drumul în noapte.

 Un alt post în care pur şi simplu am simţit nevoia de a mă exprima, fără să îmi pese de ce etichetă voi mai primi şi acum, dar cu speranţa că aceia rămaşi dintre toţi câţi s-au pierdut în zări albastre, vor ajunge vreodată şi pe aici, vor citi, îşi vor aduce aminte.. Şi vor zâmbi pe ascuns, prinşi în valurile a ceea ce a fost, ceea ce nu vor mai avea vreodată, dar ceea ce cu siguranţă a contat.
 Iar staţiunea? Băile Olăneşti.. Cine cunoaşte locul şi a trăit ceva acolo mă va înţelege de ce am ales să scriu fix despre orăşelul acesta mic şi pierdut undeva în munţi.
 Şi da, mi-am permis să folosesc câteva versuri random, de prin Vama Veche.. De ce nu? S-au potrivit de minune. Cu starea de spirit cel puţin..
 Fly high!

miercuri, ianuarie 27, 2010

Şasă ochelari..


 Deschid geamul. E un frig de crapă pietrele. Termometrele îmi indică o uşoară creştere de aproximativ 4 grade, în 5 ore. Acum sunt cam -5... E atât de frig că mi-a căzut monoclul. Închid geamul, şi mă mut la marmacie.. Unde îi comand frumos farmacistei înfofolită în şaluri largi: "Şasă ochelari frumoşi!"... 
 Măcar dacă nu am apă caldă, să am ochelari. Poate văd lumea mai fain. Pentru că ce văd acum îmi displace enorm. Acvarimul trage ţepe. Sau asociaţia de locatari a blocului vetust în care locuiesc? De 2 zile apa caldă pe tronsonul nostru lipseşte cu desăvârşire. Pagubă-n ciuperci! N-ar fi prima oară... Numai că acum sunt la vreo... minus şi ceva de grade afară. Şi asta ar fi cum ar fi, dar lipseşte până şi anunţul de rigoare al asociaţiei cu privire la cât va dura experimentul ăsta. Pentru că nu îl pot numi altfel. Probabil că e un experiment, să observe din pur sadism, cum se descurcă zece familii fără strop de apă caldă în mijlocul iernii. Mai ceva ca pe vremea lui Hristos..
 Intru în baie şi încerc să mă stropesc cu apa ca gheaţa. Că n-o să ies afară nepregătit să înfrunt lumea... Destul că sunt bărbaţii consideraţi porci, nu-i nevoie să emane şi aromele de rigoare. Deşi.. În viziunea mea acum - porci sunt ăia care ne trag ţepe - una ar fi cea prezentată aici. Unde eşti tu Ţepeş doamne....

 ...Mă plimb pe stradă cu ochelarii mei frumoşi. Toţi şase. Şi încerc să opresc frigul din a-mi afecta ultimul strop de judecată. Numai că azi e imposibil. Sunt recalcitrant şi mă simt ca un cobai pe care îl testează cei ce au puterea, ca să vadă cât rezist în condiţii de stres. Şi nu mă pot opri din a gândi neîncentat cât de mult doresc să scap din ţara asta. Dar nu acum. Ci după ce ma asigur că mi-au dat ăştia drumul la apa caldă! Până una, alta, îmi fac de lucru cu o ciocolată fierbinte, poate reuşesc să îmi mai înmoi nervii. Şi să mă încălzesc! Deja parcă văd totul mai roz.. Sunt buni şi cei şase ochelari la ceva totuşi.

 Sfat de bunăvoie - pentru că ceva îmi spune că nu am fost şi nu sunt singurul în situaţia asta... Puneţi-vă centrale în apartamente! În momente ca astea nu mi se mai par mofturi, în nici un caz. Ci un lucru imperios!
Şi mai consumaţi nişte ciocolată caldă! Încet, strop cu strop. Să nu pierdeţi nici o picătură din aşa numita "licoare magică".

 Eu pe de altă parte mă mut în maşină. Până la vară. Să îndrăznească cineva să îmi taie căldura şi acolo...

 Iar cei "şasă ochelari frumoşi"? N-au nici cea mai mică legătură cu cele descrise. Dar dau bine în articol. Şi îi voi mai folosi, sunt interesanţi. Toţi şase.
Cheers!

luni, ianuarie 25, 2010

Too lazzeh...



 N`am avut nici cea mai vagă idee despre ce să postez după trei zile de muncă, în care s-a intercalat o noapte de clubbin'... (aviz celor ce nu cunosc - da, muncesc şi în weekend. Tot weekend-ul. Paişpe ore pe zi O.o )  So, this picture reflects exactly how I feel right now. Şi mâine poate dă naiba şi mă trezeşte careva... Şi ce dacă mâine e luni? You - go to work! Eu rămân să dorm...


 Ah, da... Şi merită notat - today I did a good deed. Mai exact, am dat de un oarecare Gigi. Pe la vreo 1 noaptea.. În timp ce mă întorceam agale de la servici... - Căzut în mijlocul străzii, în stare avansată de ebrietate. Cu geaca aruncată undeva, la ceva distanţă de el. Am avut grijă să îl ridic şi cu oarecare eforturi, am aflat şi cam pe unde locuieşte.. După care l-am dus acasă. Cu geacă cu tot. Şi nu m-am lăsat până nu l-am văzut în faţa uşii. Căzuse fix în faţa blocului său, la vreo 20 de metri.. Şi stătea acolo liniştit... Pe un ger de aproximativ -13 grade. Şi cu o oarecare mândrie afirm că m-am simţit foarte bine după ce l-am văzut pe Gigi în siguranţă..
 (Numele, nu e figurativ. Chiar îl chema Gigi.)
 Mă întreb totuşi, din curiozitate: câţi au trecut oare pe lângă el şi l-au lăsat în plata Domnului?...

joi, ianuarie 21, 2010

So cold...


 "Astăzi nu vreau status... It's so cold..." Cam aşa suna statusul meu pe seara aceasta. Şi nu am dreptate? Condamnat să suport iarna ce se prelungeşte fără motiv, care şi-a pierdut culoarea de mult, iar farmecul e dat dispărut cu ani în urmă, nu pot să fac altceva decât să aştept, într-o stare asemănătoare cu hibernarea - venirea verii.
 Şi nu neapărat. O primăvară sănătoasă ar fi numai bună ca început. Cu toată nebunia de rigoare. Cu seri răcoroase în care tot ce îţi trebuie sunt o gaşcă de prieteni buni, şi o cămaşă descheiată. Cu nopţi reci bătute de vânt când nu vrei să faci altceva decât să savurezi bidonul de bere ieftină împărţit între zece inşi. Cu dimineţile înverzite de natura care se scutură de frig, în care nu e altceva de făcut decât să adulmeci cafeaua proaspătă în balconul cel vechi. Privind în zare. Peste oameni, peste blocuri, peste străzile prăfuite, peste toată generaţia reînoită după trecerea anotimpului înzăpezit. În aşteptarea verii bineînţeles.
 Primăvara se apropie. Cu paşi repezi, întârziată doar de nehotărârea de a se face aşteptată. E meschină poate, dar ştie foarte bine că va fi cu atât mai apreciată, cu cât va veni mai târziu. Şi va trece la fel de repede, pentru că fiecare dintre noi vom fi prea ocupaţi să ne reluăm activităţile îngheţate peste iarnă. Vom fi prea ocupaţi să trăim din nou fiecare zi ca şi cum ar fi ultima. Şi vom fi mult prea ocupaţi să ne mai pese de probleme când ne vom trezi iar cu vântul cald şi nou venit special să facă pereche cu starea de împăcare a fiecăruia.
 Şi fiecare vom avea motivul de ne relua visele şi ispitele lăsate în urmă, fără grija zilei de mâine - la ce ne'ar păsa? mâine va fi la fel cald oricum... poate şi mai cald... - şi ne vom îmbrăca din nou cu prezentul, lăsând tot ce a fost rece şi ne-a durut, undeva în urmă, cât mai departe. Şi vom privi înainte, bătuţi de vântul cald, chemaţi de noaptea liniştită şi îndemnaţi de copacii care vor fi din ce în ce mai verzi pe zi ce trece.. În aşteptarea verii bineînţeles.
 Şi chiar dacă nu vom putea alunga iarna din suflet, ne va încălzi noutatea zilei de primăvară. Fix acea zi de primăvară, pe care şi-o alege oricine să fie numai a lui. Şi chiar dacă nu putem uita amintirile, întotdeauna ne poate fi frică de viitor. Pentru că nu ştim ce ne rezervă. Şi totuşi, suntem siguri că ne vom descurca. One way or another.
 Din păcate.. Până la primăvara mea, a noastră, mai rămâne cam o lună, pe care trebuie să o suportăm. Dar va trece... Asta e asigurat.
It's so cold...

miercuri, ianuarie 20, 2010

Dezbateri pe tema...


  Tema de astăzi este lumea în care trăim. Cuprinzând toate scursurile, muzele, atrocităţile şi picturile celebre. Toate problemele legate de alţii, pentru că fiecare preferă la un moment dat să observe paiul din ochii altuia decât buturuga ce şi-o poartă zilnic cu mândrie prostească.
 Astăzi am văzut şi altceva decât zăpada trecătoare pe care călcam. Şi anume, un sărac cerşetor. Trecut de o anume vârstă, undeva la vreo peste 30 de ani, vorbind mai mult în general trecătorilor în loc să se adreseze cuiva anume. Scund, înfrigurat, bătut de povara anilor grei prin care şi-a făcut veacul, nenorocit de soarta amară care i-a fost destinată. S-a apropiat, şi mi-a cerut bani. Apoi s-a oprit, privind însetat la ţigara din care trăgeam cu spor, şi mi-a cerut un fum. Un singur fum. I-am dat două ţigări, ştiind totuşi că un bine nu îi fac. Mi-a cerut tremurător un foc. Bani nu i-am dat. Repeta într-una că îi e foame şi acuza dureri de la o vagă operaţie, întrebându-l pe Dumnezeu de ce nu l-a luat acolo, în salon, pe patul de intervenţii chirurgicale. Nu am să ştiu niciodată dacă minţea, dacă chiar îi era foame şi dacă nu era unul dintre atâţia care cerşesc doar pentru a face un ban fără muncă. Nici nu mi-a părut rău că nu i-am dat bani, în schimb mi-a părut rău că l-am servit cu ţigara.
 Studiile arată că într-o zi obişnuită, un cerşetor poate aduna o sumă mai mare decât ar primi la un loc de muncă de rang mediu. Dar nu îi acuz. Din motive doar de ei ştiute preferă să umble pe străzi în frig, ploaie, printre resturile aruncate în calea lor, fără un anume scop decât acela de a aduna ceva, orice, de la oricine.
 Cerşetorul de azi a plecat în lumea lui apoi. Traversând strada pe mijlocul ei, printre zeci de maşini ce derapau ameţitor pe asfaltul afânat de zăpadă. Fără să îi pese de propria-i soartă. I-am strigat să aibă grijă numai.. Şi privindu-l, m-am întrebat de ce? Prin ce oare a trecut ca să merite aşa ceva? Şi de ce şi-a acceptat soarta? Am privit îngrozit după el, cu gândurile de-a valma. Dacă era un cunoscut? Dacă era un tată, un frate, un bunic al oricăruia dintre noi? Singur în mijlocul iernii, doar cu dorinţa de a fuma o ţigară nenorocită. Abia atunci mi-a părut rău ca nu i-am dat un ban. Oricât ar fi fost, ar fi apreciat gestul chiar dacă nu ar fi avut ce face cu suma infimă. Probabil avea, poate nu îi mai trebuiau. Poate putea să îşi cumpere cinci cartuşe de ţigări. Nici asta nu am cum să o ştiu vreodată. Dar ce rost ar mai fi avut? Oricum era singur, alungat de toţi, trecând nevăzut, invizibil în faţa ignoranţei tuturor.
 Cerşetori exită şi au existat mereu. Numai că apare câte unul care ne lasă pe gânduri. Fără să vrem, care doar prin simpla înfăţişare ne fac să ne cutremurăm.
 Încerc să îmi explic doar prin ce trec oamenii aceia, ştiind şi sperând că nu voi afla niciodată, cu teama permanentă de a nu întâlni vreun cunoscut vreodată printre toţi aceia ai nimănui.

Unii aleg să se sinucidă, din motive şi probleme uneori pe cât de stupide, alteori pe atât de grave, iar eu promovez dorinţa de a trăi. Unii aleg să trăiască singuri şi uitaţi de lume prin gunoaiele generaţiei moderne, iar eu îi sfătuiesc pe toţi să tragă cât pot de mult. Unii îşi dau şi ultimul leu pe alcool, chiar dacă noaptea e o perioadă incertă pe care habar nu au unde o vor petrece, dar preferă să bea.. Ca să uite. Unii nu vor să muncească, alţii se nasc fără nici o şansă, şi fiecare dintre ei sunt în fiecare zi în jurul nostru, oriunde am merge. Iar eu încerc să îi ignor pe toţi, ca şi restul lumii şi să îmi văd de ale mele.
 Dar vine câte un moment în care privim fără să vrem cu alţi ochi o anume persoană, şi ne apucă toate sentimentele reprimate până acum, de la milă, până la dracii pe propria societate din care facem şi noi parte. Dar care nu face nimic pentru a îi ajuta pe toţi cei care nu mai au nimic.
 România e privită uneori peste hotare drept ţara de unde vin cerşetorii. O ţară murdară plină de scursuri. Dar această imagine a fost făcută de ţiganii care chiar nu au pic de bun simţ. Pentru că şi ceilalţi au cerşetorii lor, dar din păcate România a excelat prin valurile de rromi care au emigrat pentru a cerşi în alte părţi. Păcat de această imagine care dăinuie şi în prezent, păcat de cei care ne-au făcut această imagine doar din nesimţire, pentru că nu au nici cea mai mică dorinţă de a lucra cinstit, ci numai aceea de a obţine ilegal, prin orice mijloace un venit. Dar şi mai păcat de aceia care nu au nici o vină pentru faptul că sunt obligaţi din diferite motive să trăiască astfel. Păcat pentru că ei poate au pierdut totul într-o fracţiune de secundă, poate au rămas fără ultima picătură de speranţa, şi mare păcat pentru că sigur nu mai au puterea de a o lua de la capăt, mai ales când depăşesc o anumită vârstă.
 Oameni care mor în jurul nostru, ucişi de frig, foame, dar mai ales singurătate. Oameni care au în buzunar o sumă care poate le-ar asigura o cină caldă şi o cameră oricât de jegoasă dar cu un acoperiş deasupra, dar care preferă să doarmă în gară, pe o bancă rece.
 Oameni care se sting fără a schimba o vorbă cu cineva, şi pe care îi interesează mai puţin agoniseala strânsă peste zi, şi mai mult să facă parte câtuşi de puţin, măcar cinci minute, din viaţa cuiva. Oameni care doresc mai mult să se simtă luaţi în seamă de către oricine, să îşi aducă aminte că au o viaţă şi pentru ce trăiesc, şi mai puţin să înceapă o nouă zi izgoniţi, murdari, şi doar făcând parte din peisaj.
Oameni reali, care trăiesc printre noi toţi ceilalţi.
God have mercy!...


marți, ianuarie 19, 2010

Winter roads...

 Noapte ca scoasă din poveşti... Nebunie... Muzica în blană, poliţia după mine. Patrula totuşi, nu căţeii de la rutieră. Frâna de mână la intersecţie, maşina ca sania, luneta plină de zăpadă - cucu mai vedea în spate cine e... Poliţia după mine. Următoarea intersecţie, derapaj "controlat" de s-a dus maşina cu capu' la cur săraca. Şi atunci i-am văzut. Uşurel, după mine. Fără girofaruri totuşi. Pun pe avarii - oops, mi-a scăpat - întorc maşina lejer.. şi o iau ca Miroslav cel cuminte cu 20 km/h. Stânga uşor spre parcarea de la bloc - poliţia după mine. Muzica încet. Opresc, poliţia lângă mine. "Nă' seara! Gigi Viteazu de la patrula minunată... Documentele la control." Cinci gabori în maşină, se dădeau jos pe rând parcă aş fi fost ultimu' infractor căutat prin Interpol. Dau actele lu' Gigi. Şi încep rutina de rigoare... Ca mielul: "Să vedeţi.. Sunt rupt de oboseală.. Acuşi am ajuns de la Ciupercenii din deal.. M-o sunat logodnica.. Probleme... Figuri.." Se uită viteazu la mine crede că fac mişto. Nu e bine zic, şi îl iau serios pe partea ailaltă...
 "Da' ce, aveţi probleme cu nebunii prin oraş?..." Zice nenea.. "Nu numai, şi cu oameni obişnuiţi"... Adică eu făceam parte din tagma 'obişnuiţi'. Ăia cu maşini ca la NFS sunt nebunii cred. Se uită nenea pe documente, scrie ce scrie, îmi dă actele.. "Altădată să aveţi grijă cu derapajele că o fi fost strada liberă, dar puteaţi avaria maşina". Corect zic, iete, mai ştiu şi ăştia să judece logic.
 De mă.. Aşa e iarna. Chiar dacă nu ai cu ce, nu ai unde şi sigur nu ai de ce, totuşi încerci. Că vara toceşti cauciucurile degeaba, şi sigur nu îţi ies cu o maşinuţă simplă ca a mea prea multe.. Figuri.
 Drumul? Ciupercenii din deal - Vâlcea? Mirific. Fără frâne, cu vreo 70/h lejer.. Nici urmă de poliţie totuşi.  Dar zăpadă din plin. O meritat, n-am ce zice. Totuşi, 70 acolo unde permitea carosabilul... În rest 30 ca tataie.. În limita siguranţei civile! Drum pe care totuşi nici nu trebuia să îl fac...
 Dar în oraş cine nu se crede la Tokyo Drift??
 Ieri îl vedeam pe unu cum ambala o Dacie de prin 70', aproape fără cauciucuri, pe şoselele patriei. God speed man! Scotea maşina fum gros.. Şi mai alalteri se înfigea un moşuleţ niţel 'parfumat' în gardul de sub geamul meu cu un Wartburg tot de prin 70' şi toamna. Ăia sunt nebunii în viziunea mea..
 Iar nea Gigi Viteazu? Măcar a dat dovadă de bun simţ şi a înţeles situaţia.. Putea să fie măgar, totuşi s-a liniştit numai să ia datele. Dar şi eu m-am liniştit cu figuri de copil inconştient pe toată perioada iernii în curs.
 Şi probabil aş da dovadă de prostie crasă în a continua să mă joc cu ce n-am, pe unde nu se poate şi când nu e momentul.
Drive safe!

luni, ianuarie 18, 2010

Dream on!...


 Iarnă. Primăvară. -10 grade. +8 grade. Prima zi de primăvară. A doua zi mă trezesc - surpriză - prima zi de iarnă. Eyes are spinning @.@ Ce dracu să mai înţeleg? Bag pixu`, astă seară m-am răzgândit şi am zis că e vară. Zăpadă? Fulgi de nea? Păi cum frate, ieri era cald şi fain. Iete aşa consider eu acum, astă seară e vară. Iar eu nu sunt în casă la calculator. Sunt în maşină, pe malul mării, cu laptopul în poală, fumez o ţigară albastră, şi beau un scotch.  Scriu prostii, şi mai trag un fum din ţigara care acum, culmea, s-a făcut verde.  Şi simt totul din ea, până la ultima particulă de fum roşu care îmi invadează intimitatea plămânilor secaţi de acru.
 Acum e fix momentul să aberez. Şi să vă răsucesc minţile. Măăă, voi aţi observat cât de fain e să visezi? Cine zice că visele sunt ireale şi tot ce ne imaginăm nu e real, se înşeală. Iar acum vine răsuceala de rigoare. Închideţi ochii. Tot ce e în jur dispare. Nu mai există. E ireal. În momentul acesta contează imaginile derulate în minte, gândurile, dorinţele, visele. Lumea din jur - e acolo, o percepem - dar nu există. În schimb suntem acaparaţi de imaginaţie - more or less. Acum deschideţi ochii. Şi reveniţi la viaţa reală.  Gândurile, visele, au rămas acolo, în sinea voastră, aşteptând să vă întoarceţi şi să le croşetaţi frumos. Ce e real?
 Un singur lucru îmi vine în minte acum care pe cât e de imaterial şi imperceptibil, pe atât e de real şi de necesar - aerul. E acolo. E pretutindeni. Nu se vede. Nu se simte. Şi e imposibil de trăit fără el.
 Dacă ceva nu e material, tangibil, gata - e ireal? So wrong. Şi acu devine şi mai interesant. Visele cu ochii deschişi. Când culmea, percepi lumea dimprejur, eşti total conştient de ea, şi vezi tot ce mişcă. Dar faci abstracţie. Pentru că eşti ocupat să visezi. Cine nu a avut vreodată şansa de a se duce la muncă total obosit,  - mult prea ameţit de alcool, lipsă de somn, şi mai ştiu eu ce - şi nu a visat cu ochii deschişi, făcând totuşi munca în cel mai mecanic mod cu putinţă. Lucrând, dar fără să se concentreze pe ceea ce face, gândindu-se şi lăsându-se furat de gânduri pe tot parcursul perioadei, şi revenind la "real life" în momentul în care activitatea era pe sfârşite? Ce mai e real aici? Visând cu ochii deschişi faci exact aceleaşi lucruri pe care le-ai face şi dacă ai trăi cu adevărat scena. Râzi, te strâmbi, simţi, doar că nu e palpabil ceea ce se petrece între roţile minţii. Chiar şi câinii visează. O da, chiar şi cu ochii deschişi. Aţi văzut vreodată un câine care priveşte fix un anume punct, cu ochii pe jumate, ciulind urechile dacă aude ceva totuşi, şi ridicând capul... Ca mai apoi să scoată un oftat - sigur e oftat de lehamite! - şi să se întoarcă la aceeaşi stare.. culmea - cu ochii aţintiţi asupra aceluiaşi punct.. Întorcându-se la visul lui. Şi cu visele de noapte e cam acelaşi lucru...
  "O cameră îngustă şi întunecată din care tot ce vrei e să ieşi cât mai repede. Cauţi uşa rece prin care te strecori îngrozit. O scară neagră care duce Dumnezeu cine ştie unde... Începi să cobori repede.. Mult prea repede... Aluneci... Te duci rostogolindu-te din treaptă în treaptă până când..." Pac! Te trezeşti cu o mişcare bruscă de mai-mai sari din pat, într-un lac de sudoare, cu inima bătând nebuneşte, şi cu ochii cât cepele. Păi cum frate.. A fost ireal. De ce ai avea consecinţe şi ai acţiona prin gesturi, urlete şi mişcări - care probabil ar părea involuntare în ochii altora, deşi tu ştii sigur că trebuia să te fereşti de pericol... in vis... Când totul a fost doar în imaginaţia ta?
 Ce mai e real acum? Ce simţi şi gândeşti, sau ce vezi şi atingi?...

 Enough bullshit... Am aberat destul azi. Iar visele? Au fost efectuate teste şi au fost date explicaţii logice şi ştiinţifice în legătură cu asta.. Una din explicaţii ar suna cam aşa: creierul uman nu prea face distincţia între ce e real şi ce nu - între el şi corp există o permanentă şi tâmpită legătură, iar el trimite impulsurile de rigoare în funcţie de situaţie, imaginată, sau trăită. Atâta timp cât tu te concentrezi bine pe un vis, minunatul creier va acţiona ca atare şi te va face să behăi dacă e nevoie sau te crezi oaie. Bine hai, exagerez. Mai bine mă opresc acum. Ţigara mea - roşie acum - e pe sfârşite, şi nu încep alta.
 Dar e încă vară. E o vară al naiba de faină chiar. Chit că afară ninge cu spor, pentru mine e deja o vară superbă. Care îmi dă o poftă de viaţă nebună, şi îmi conferă o linişte de neetichetat.
Close your eyes... Keep dreaming!

sâmbătă, ianuarie 16, 2010

Smart car... Smart people!

Original Smart



New body kits!!!

Smamborghini



Smamw



Smaudi A3
 


Smerrari
 


Smorche



Smorche Targa



Smorvette







 Probabil vă erau cunoscute, dar al naiba dacă nu am râs până am murit la ele! Sursa: www.joe-ks.com

Today...


 Today is a good day. Today is the day I realised again for the million time that I am one god damn lucky guy. And the feeling can`t be described in any possible word. Today was the day I dreamed, I accomplished, I felt, I saw, I realised, I drove fast, and I ran away. From it. Not from myself tho. But from whatever wasn`t worth it at the time being. 
 Today is the first day I remembered what my dad used to say - and I fully understood why. It was the first day when I missed it all, and the last day when I hoped for a perfect future. Why would it be perfect? It`s great just the way it is. Can be better, I sure like to think so, but it`s more than enough now.
 Today I looked into their eyes and I saw what I wanted to see, but not what I expected. It didn`t occure to me not in a lifetime of thinking that it would be possible, but there it is, standing in front of me, defying and conquering me with the thoughts, feelings, emotions, whatever imaginable or unimaginable dream. Yet in a very good way. The fact that I still don`t know how to react? Does it matter? Time will tell.
 But today is not a good day to take a decision as reguards... anything. Not now, not here, not in this mood. Because the mood today is - as always - happy and optimistic. And I am not responsible for my acts, nor am I certain of what is going to happen, or when. And even if I do decide to take any action, more or less important, I`ll just close my eyes, and do it. Reguardless of the consequences.
 But something changed. The need got stronger, the motivations higher, and the desire to change all the wrong things - close to perfection.
 Today is the day my old wings grew and spread just like the old days. And it was the first day of the incoming rest. The day that I felt again pleased with myself, ignoring all the bullshit behind. The day I pretended nothing happened, but remembered everything like it was five seconds ago. The day I felt again how is it to be ready to conquer the worlds, the high skies, and the deap seas. What reasons did I have?... Was it the clear sky? The warmth of the sun? The untouched hand? Whatever might be, I will not try to understand. Instead I will let it all invade me and set me free from the darkness of the long lost winter.
 Today is again my first spring day, and the last day of coldness, the first day when my sun shone more beautiful than ever, and the last day I dreamed of being beside it when it does.. Because I know I am already. And even if I don`t know for sure, I just pretend to believe that my sunshine will again rise from the lost sea, or from behind the coldest mountain, in the unforseen desire to conquer my world. And again, today is a good day to feel the cozyness of it`s embrace. However immaterial that would be.
 Today is a good day to give away the lack of inspiration. And instead try to inspire the uninspired. Because that was my undefined purpose all this time, but I lacked the courage and I missed the reasons and certainty to do it.
 Today was the day I felt the need to write in my soul-language, not in the hope that many won`t understand, but in the strange feeling that it`s way much better to do it this way. Today i laughed without having a certain purpose, I confessed without needing any words, and I tried to give strenght to whoever needed just by looking at them, knowing they would feel the intention, the unseen spark and the unspeakable feelings in my eyes.
 Today was... A good day!

 And I have no reasonable explanation for this post, nor do I search for one. I just felt the need to write it. Knowing no one would understand why or how, but being sure that my perfect sunshine is very aware about it, and it waited a lifetime to read these exact words, in this exact day. And no other day would have been better than this one. Maybe it`s karma, who knows? Today i just felt free, and there is no one in this world that can judge me for my decisions, acts, or beliefs. No one.

miercuri, ianuarie 13, 2010

Speed of light!...


  Viteză ameţitoare. Imagini derulate cu repeziciune. Senzaţii tari. Plictiseală. O ţigară. Trei cafele. Un şurub. Câini. Două şoapte. O privire. "Şasă cai frumoşi!". O felie de pâine. Cinci felii de pâine! Cât e ceasul? Zeci de uşi deschise. Sute de trepte urcate. O melodie. Coli. Pix!! Pana mea... Bani! Coca Cola.. Bagaje! O brichetă. Altă ţigară. Memory stick. Încă o cafea. Termosul. Globul de jad. Şaizeci de maşini roşii, doar una neagră. Ochelari. Săpunul de pe etajeră. Un castron. Chei. Becul din hol. Microfonul. Casca. Următoarele cincizeci de melodii. Un led verde. Adidaşii albaştri. Cerul? Luna!! Agitaţie. Zgomot infernal. Trei prieteni vagabonzi. Patul. Ţigara de după. Şoseta albă pe dulap. Biblioteca. Cărţi! Ciocolată! Cacao! O brăţară. Dansul din club. Întâlnirea cu sute de persoane. Discuţia cu zeci dintre ele. Cât e ceasul?? Paşi grăbiţi. O poză în care n-ai ieşit bine. Amintirea de ieri. Gândul la mâine. Un led albastru. O şapcă. Bluza prea largă. Brelocul! Draperia. Imprimanta. Covorul roşu. Politică! Sună telefonul! Stres. Două tablouri. Podeaua rece. O pisică! Trenul Bucureşti-Constanţa. Magazine. Lumini. Panică. Ferestre. Trei balcoane simetrice. Pădurea! Case. O veioză. Mii de gânduri. Portofelul! Fotoliul comfortabil. Tastatura. Papucii moi. Un duş scoţian. Alţi prieteni. Înjurături. Îmbieli. Plăcinta apetisantă. Ultimii 3200 de tigri. Televizorul. Vecina de lângă. Cât e ceasul??? O bere. O promisiune. Atingerea din urmă. Ochii de care nu te saturi. Senzaţia de teamă. Sute de mesaje în Cosmote. Mp3-ul din buzunar. Melodia preferată. Care mai e aia?? Visul de iarnă. Aşteptarea verii. Marea!! O Dacie. Două Dacii. Zece amici. Cortul! Tigaia.. Vise! Hotărâri. O singură şansă. Ultima privire. Linişte. O tigară!...


  Nebunie nu alta. De ce am înşirat toate astea aici? Pentru că sunt lucruri pe care le vedem, le simţim, le gândim, le folosim în fiecare zi. Nici măcar nu am încercat să fac o anumită ordine între ele. Şi totul se desfăşoară cu viteza luminii pe parcursul unei singure zile. Mii de obiecte, sute de persoane, zeci de activităţi, mii de gânduri şi informaţii, sute de apeluri, zeci de semne de întrebare. La sfârşit ne plângem că ziua a trecut prea repede, că suntem frânţi, şi ne mirăm cum dracu de nu am înţeles mare lucru din ea. Cu atâtea imagini derulându-se sub ochii noştri obosiţi, zi de zi, fiecare zi aducând ceva nou, nici nu mai e de mirare. Trăim în secolul vitezei în adevăratul sens al cuvântului. Şi singurul lucru care ne mai ţine cât de cât sănătoşi la cap sunt rutina şi responsabilităţile. Altfel am ameţi în iureşul întâmplărilor de pe parcursul unei singure ore.
  Care oră? Aa... aia.. a fost de mult.. N-ai fost atent? A trecut ziua cu totul chiar... Pe lângă tine, erai ocupat să te concentrezi pe mult prea multe lucruri deodată ca să îţi dai seama ca s-a mai dus la dracu încă o zi din calendar.
  Am preferat să nu exagerez cu lista aceasta. Şi nu am înşirat nici 10%.. nici chiar 1% din ceea ce umple o zi. Folosindu-ne toate cele cinci simţuri. Până la epuizare. Nu sunt nebun să încerc să înşir tot ce trăieşte fiecare dintre noi din momentul în care se trezeşte până se întoarce în pat în dorinţa supremă de a lua o pauză! E imposibil. Şi o viaţă nu mi-ar ajunge să enumăr tot ce cuprinde o singură zi obişnuită.  Şi totuşi avem timp pentru toate. Iar dacă nu, încercăm să ne facem, pentru că avem imaginaţie bogată şi ne folosim din plin de oportunităţi. Şi nu vrem să ratăm nimic.
But it's ok... Tomorrow is another day!!

luni, ianuarie 11, 2010

Eleven days...


  O zi ca oricare alta. Exact cum mă aşteptam dealtfel. De ce ar fi trebuit să fie diferită? No idea, what so ever.. Contează doar că a fost aşa cum îmi închipuiam. Fără scântei, fără bătaie de cap, fără stres, şi cu prea puţine lucruri demne de interes. O zi în care am căutat inspiraţia, care deşi a întârziat să apară, a fost totuşi prezentă într-un anume fel greu de descris..
  A doua zi în care am remarcat a mia oară cât de uşor e să faci rău cuiva, poate fără motiv, poate cu un motiv indefinit, sau poate cu un motiv foarte bun. Oricare ar fi - e mult prea uşor. Să arunci vorbe în vânt, să aţinteşti norii de furtună asupra acelui cuiva dintr-o singură privire, să îi tai aripile încă înainte de a învăţa să vorbească.
 Şi atâta timp cât am fost ţinta acestei porcării o viaţă, pot să afirm acum cu  uşurinţă că am învăţat însutit să fac lucrul ăsta mai bine ca oricine. Din păcate - uneori chiar fără să vreau. Şi din fericire abţinându-mă de la asta de oricâte ori am conştientizat că zău nu merită să fiu meschin cu cine nu trebuie. Astăzi mi-am permis să îi sfidez pe toţi, fără excepţie, şi fără să îmi pese cum vor reacţiona. Am încercat doar să mă opresc unde era momentul, şi nu am vrut să exagerez, nu ar fi avut nici farmec, nici scop, nici logică.
  A treia zi în care mi-am jurat că anul ăsta o să fie bun din toate punctele de vedere.
  Şi a patra zi în care am realizat cât de greu e asta de realizat.
  A cincia zi de regrete şi reproşuri la adresa mea personală, dar şi la adresa celor care nu au nici cea mai vagă idee cât de greu ne e să luăm o decizie fără a ştii clar ce atrage decizia apoi.
  A şasea zi în care m-am abţinut la limita absurdului din a face absolut tot ce mi-a trecut prin cap, din a spune chiar tot ce nu vor alţii să audă. Doar de dragul de a nu strica şi ultima dorinţă sau speranţă din sinea unora.
  A şaptea zi de întrebări fără număr, fără răspuns, şi fără dorinţa de a le elucida în totalitate - viaţa mai merită uneori trăită şi la curiozitate, lăsând lucrurile să se desfăşoare din pura plăcere de a descoperi noutatea minutului ce va urma.
  A opta zi de speranţă, de visare, de optimism, cu masca de rigoare pe bot şi cu seninătatea acceptării oricărei întâmplări inimaginabile...
  A noua zi de râs continuu, uneori prostesc, alteori necesar, fără de care aş înnebuni încet dar sigur.
  A zecea zi de plănuit viitorul îndepărtat, a zecea zi nenumărată de dor, lene, muzică, feeling-uri schimbate odată la două minute, a zecea zi de bucurie, a zecea zi de urlat a lehamite, în căutarea necesarului de negăsit.
  Şi a unsprezecea zi din anul în curs. Plină până la refuz de refulări, zâmbete fără scop, ţeluri neîmplinite, ore  încărcate, şi priviri prea scurte dar cu subînţeles intens.
Iar lucrurile s-au întâmplat azi exact aşa cum ar fi trebuit, chiar şi fără a ne implica în încercarea continuă de a sfida destinul, şi nu puteau să se întâmple altfel. De ce spun asta? Pentru că nu s-a schimbat nimic, am înţeles-o fără nevoia de cuvinte, şi am aşteptat un car de ani pentru a trăi fix ziua asta. Cu tot ce a avut mai bun şi mai nebun în ea.



  Uneori, mi se reproşează că aş fi un adolescent pueril care repetă aceleaşi greşeli. Uneori le repet din dorinţa de a sfida lumea, alteori din reflex tâmpit, iar câteodată doar pentru că asta am ales să fiu până o vrea Domnul să crăp - mereu tânăr, mereu imprevizibil, întotdeauna cu poftă de viaţă, şi niciodată lăsând pe alţii să mă influenţeze. Nu sunt destul de bun? Nici nu trebuie pentru voi... Cine nu mă acceptă fix aşa cum sunt înseamnă că nu merită din plin atenţia mea, iar cine mă cunoaşte va înţelege mereu motivul pentru care am ales atitudinea asta.
  Şi ăsta e al doilea post pe anul ăsta care aduce prea mult a jurnal. Probabil, dar.. de ce nu? Astăzi îmi permit şi sa fiu sincer, pentru că minciuna contează mai puţin, iar lucrurile nespuse se pierd fără cale de întoarcere, cu siguranţă.
 Cheers!

sâmbătă, ianuarie 09, 2010

Black spring...


  Vânt de primăvară! Al doilea pe care în simt iarna asta (calendaristic vorbind...), şi primul pe anul în curs.   Cam asta simţeam în drum spre casă, alergând şoseaua cu paşi calmi, puţin nesiguri. 
  Scăpat din temniţa mediocră a serviciului, îndreptându-mă (a câta oară?) spre libertate. Fiecare noapte e libertatea mea, ştiu cu siguranţă că următoarele 2 ore până mă hotărăsc să troznesc patul sunt mai mult decat de ajuns pentru a mă relaxa - pe cât posibil. Curios de ciudat, astăzi a fost cald. Şi mai urmează să fie. Privesc curios termometrul public şi îmi arată aproximativ 8 grade.. Dar eu simt mult mai multă căldură.
  Noaptea asta are ceva magic. Probabil pentru că am ales să las maşina în parcare şi să mă duc lipa-lipa la muncă şi înapoi, probabil pentru că de te miri pe unde răsăreau cupluri plimbându-se alene în întuneric, probabil pentru că ştiam că sunt doar eu cu mine, gândurile mele, şi nimic nu m-ar fi putut deranja.. Şi am ales să nu gândesc. Să observ doar oraşul calm şi să simt primăvara. Curios, îmi aprind o ţigară nenorocită şi îmi continui drumul.. Încercând din răsputeri să fac toate gândurile bagaj, şi să le trimit pe lună. Pentru că am avut timp destul să stau de imaginat, croşetat, împărţit, aranjat, împachetat şi expediat sutele de întrebări, semne de exclamare, nervi, stres, promisiuni, dorinţe, speranţe nonşalante, pe tot parcursul zilei. Şi decid că e momentul să iau o pauză până nu tâmpesc de tot. Life sucks sometimes.
  Fum după fum, mă enervez. Afară miroase a libertate, a vânt plin de dor, a vise calde şi a inspiraţie. Iar eu fumez ca prostul. Arunc ţigara. Mai dute-n pizda mătii! Lasă-mă dracu să mă concentrez, să simt.
  Mă apropii de râu, iar vântul meu bun se înteţeşte. Visez la zările de altădată. La feeling-ul trăit în fiecare primăvară, cu fiecare adiere. Visez la 20 şi peste de primăveri, fiecare cu noul şi originalul ei. Un singur lucru nu s-a schimbat totuşi - senzaţia pe care o am învăluit de puterea aerului, mirosul unic şi dorinţa de a nu se termina momentul. În fiecare an, în fiecare primăvară, vântul meu vine şi mă ridică din hibernarea scurtă şi rece.
  Primăvara asta e neagră. Mai neagră decât noaptea, mai neagră decât universul, mai neagră decât sufletul meu ars de vremuri nenorocite şi prea mult tutun. Iar eu mă îndrăgostesc lejer de ea. O respir, o las să mă cuprindă, să mă inunde, şi îmi văd calm de drum.
  Ajung acasă, e aproape 1. Pun de o cafea scurtă, dar bună! Duş rapid să mă trezesc din reverie, şi revin la viaţa ciudat de interesantă. Dar puţin schimbat, şi cu aroma primăverii pe bot.
  Cafeaua e gata, mă scutur de starea sublimă de nebunie inocentă, îmi aprind o tigară şi revin la ale mele.
  Dar încă visez uşor, fără să vreau... Ca pelicanul solitar, scrutând oceanele azure..



  Hotărâsem să nu postez nimic azi... Şi din nou stau şi mă gândesc, blogul e o formă mai mică sau mai mare de jurnal personal? Mai contează?... Nu sincer, chiar contează? Îmi permit să scriu aici orice fel de reverie, nebunie, sau prostie la un moment de inspiraţie subită. Şi ca niciodată, nu stau să revizuiesc postul acesta. Am să mă prefac liniştit că mă doare in paişpe!
  Because life, if good, is worth sharing with others!

joi, ianuarie 07, 2010

The eye of the tiger....


   NEWSFLASH!
  Conform Realitatea, Ziare.com, and many other more, tigrul este ameninţat cu dispariţia. Hopa, asta nu îmi convine. Pe lângă asta, tot pe Ziare.com aflăm cum că cică un chinez a halit un tigru, "în legitimă apărare". Ooo fută-te steaua şi soarele mătii de chinez nenorocit.. Păi ce ai avut mă cu animalu futuţi dumnezeu mătii?! Măcar dacă l-ai omorât, trebuia neapărat să îl faci si sandwich mă?? Paştele mătii....
  Mă fraţilor, deodată descopăr că urăsc chinezii. După ce că păpau câini, nu le-a ajuns, acum papă specii pe cale de dispariţie. În închisoare să putrezeşti mă, tu şi toţi braconierii din lume. Clujeanul ne spune că un tigru ajunge la vreo 60000 de coco, iar nu mai ştiu cine dracu, că blana lui ajunge la vreo 20000 de dolari pe puţin. Cumpăraţi fraţilor, din partea mea, până daţi faliment. Dar nu blănurile alora care şi aşa mai au prea puţine!... Quote: "Din cele nouă specii de tigru, trei din ele - tigrul Bali, Caspic şi Java - au dispărut deja, iar cea de-a patra specie, tigrul din Sudul Chinei, nu a mai fost văzută de 25 de ani. Prin urmare, au mai rămas doar tigrul bengalez, amur, indo-chinez, sumatra şi malaezian, însă cu o populaţie extrem de mică - 3.200".
  Numărul 2 după tigru, în lista speciilor ameninţate cu "dute`n pizda mătii", se află ursul meu polar amintit în postul anterior.
  Tot în topul mai sus amintit trebuie băgat şi elefantul - pe cine dracu îl interesează de elefant? Ş'aşa, după estimări, peste vreo 10 ani o să facă şi ăsta parte doar din manualele de biologie. Sau arheologie ca să fiu mai exact?
  Încălzire globală, braconaj, vânătoarea considerată ironic - sport, boli, lipsă de bani de la guverne pentru amenajarea "rezervaţiilor naturale", toate astea cică sunt pretexte. Pentru a scuza "restul oamenilor" de dispariţia faunei globale. What the fuck? Noi toţi suntem de vină mă! Organizaţia WWF? (World Wide Fund for Nature).. Şi voi sunteţi mă de vină! Prin ce? Prin încălzirea globală efectiv. Nu? Da` ce mă, voi n'aveţi maşini? Nu poluaţi??
  Nu stau să mă iau de ei, probabil că au şi ei meritul lor... Dar hai frate, 3200 de tigri?? Şi încă şi ăştia alergaţi de colo-colo??
  Toată lumea a luat libertatea dată de ăl de sus în cel mai prost mod posibil. Şi anume de a fute planeta după bunul plac...
  Vestea asta m-a deprimat. Nu am aflat acum de ea, o ştiam mai de mult, dar a trebuit ceva timp să mă hotărăsc să o postez. M-a deprimat în ultimul hal. Cum mă... Nu-i corect! 3200...


 Indeed, not fair. Mai ales atâta timp cât eu sunt un 'big cat-lover' hotărât. Nu puteau mă să dispară mai încolo? Blestemată fie ziua când o să aud că ultimul tigru şi-a dat duhul. Şi blestemată fie ziua când o să privesc poze, imagini, şi o să realizez că aparţin trecutului.
 Iar noi? Oamenii? Vom realiza mult prea târziu cât de criminali suntem în fond.
 Şi chinezul amintit mai sus? Mă întreb cum s-ar simţi dacă ar ştii că face parte din 3200 de chinezi rămaşi în viaţă. Greu de crezut? Poate, dar nu imposibil!.....
 Optimismul meu nenorocit îmi dictează să nu îmi închipui că vreodată ar dispărea motanii ăştia mari, solizi, frumoşi, puternici, magnifici într-un singur cuvânt..  Am înjurat, am fost nervos, mi-a părut rău, am cerut iertare în numele omenirii (cui?.. Dumnezeu există? Dacă da, Lui i-am cerut iertare), mi-am băgat şi mi-am scos.. în toţi ăia care ne-au adus în situaţia asta, am urlat, am cerut, şi m-am enervat din nou. Dar din păcate, oricât m-aş ruga, oricât aş spera, şi oricât aş urla, asta nu mai ţine de mine. Mă priveşte personal într-adevăr, dar e peste puterile mele sa decid eu soarta lor.
  Long live the tiger spirit!

miercuri, ianuarie 06, 2010

Unde e Japonia mea?...


  Linişte! Am ceva de spus... Ceva ce nu a fost spus, dar a fost gândit în nesiguranţă, în tainicele locaşuri ale semi-gândurilor ascunse de vreme.
  Nu am inspiraţie, nu am nici cea mai vagă dorinţă de creativitate, lipseşte şi cea mai josnică fărâmă din miile de piese ce alcătuiesc acest puzzle tranşant ce formează viaţa, dar nu a dispărut încă libertatea de exprimare.
  Îmi imaginez o lume crudă, necoaptă încă, în atmosferele primordiale, o lume nesigură, încătuşată de teama omniprezentă în care se zbate, o lume fără margini, dar ale cărei colţuri au fost explorate, reexplorate şi notate în catastif. Dar niciodată înţelese. Cine a înţeles vreodată în ce chinuri se zbate bursucul străveziu, când, răpit de dor în amurg, încearcă să viseze la o eră nouă? Cine şi-a imaginat vreodată sfera cubică, pe cât de imposibilă şi retorică, pe atât de visată şi căutată? Şi cine dintre noi, toţi urşii polari din ziua de azi, a înţeles cât de greu îi e firescului să se facă înţeles, în vreme ce anormalul îi ia din ce în ce mai mult locul?
  Din păcate, noi nu suntem urşii polari din vremuri străbune, pentru că dacă eram, întelegeam mult mai uşor fiecare treaptă ce se succede cu viteza luminii în sub-spaţiul conştient. Noi suntem urşii de modă nouă, lungi, slabi, uneori rotunzi, alteori visători, încercând de zor să observe trecerea anilor, văzând, mirosind şi ascultând şuvoaiele de rouă limpezi ce curg pe frunzele timpului. Dar niciodată nu înţelegem de ce. Cum, când, şi mai ales în ce scop se învârte lumea albastră. Aia o înţeleg doar urşii panda. Japonezi prin născare, sfidând tot ceea ce le stă în cale, târându-şi bucăţile de blana albă întrepătrunsă de negrul fascinant, doar ei sunt cei care ne pot arăta calea succesului. Şi numai ei sunt cei atât de înţelepţi pentru a lăsa loc frigului, în scopul precis de a încălzi labele reci ale puilor ce le stau prin preajmă. Probabil urşii panda au luat loc în China, probabil au fugit în toate cele patru zări, şi mai mult ca posibil vor inceta să existe, dar nu pentru ca i-au vânat animalele de pluş malefice, deghizate în oameni, ci pentru ca aşa consideră ei ca e mai corect. Să dispară în neant, lăsând cruzimea în urmă, dezolând pe toţi prin dispariţia lor, şi renăscând în locuri mai bune şi în ape mai calde. Dar o da, ei sunt japonezi în sinea lor. Şi o cred cu tărie. Atât ei, cât şi noi restul, marionetele devenite păpuşari, ce le-am tras sfoara de atâtea ori, urlând cu vehemenţă timp de milenii cum că noi am fi centrul universului.
  Şi niciodată nu vom înţelege de ce. În deşerturile reci, răscolite de viforul iernatic, în cele mai îngheţate caverne, în cea mai din urmă boltă a celei mai tăcute firide, se ascunde cea mai veche amprentă. Adulmecată secole de-a rândul de boturi umede, fără ca vreunul singur!.. Să îşi închipuie cine a trecut pe acolo, la ce bun, cu ce scop, şi înspre ce ţintă. 
  Aurora boreală, doar ea o ştie, luminând calea ascunsului, jucându-se cu acel magic schimb de culori, dar ţinând doar pentru sine secretul hirotonisit de atâta amar de vreme în sânul tragic al neînţelepciunii divine.
Iar noi, actualii urşi polari ne putem doar imagina. Răsăritul soarelui roşu, urletul celui din urmă câine husky, şi miezul de miracol prin care ne-am născut în dorinţa de a cuceri lumea!

Astăzi mi-am permis să creez. Să sfidez, să iau de la alţii câte puţin, să aberez niţel, şi să îmi aduc aminte cu drag de vremurile când visam mai ceva ca urşii polari mai sus amintiţi.
Şi mi-am permis să vă ameţesc cu nişte rânduri - nu fără noimă, în nici un caz! - ci cu nişte gânduri pe care am curaj să le pun aici şi să ma aştept la cele mai ciudate comentarii.
Astăzi mi'am permis să fac viaţa... un pic mai picantă! Şi să vă dau peste cap tot ce aţi fi crezut că sunt eu în sinea mea.
Cheers!

marți, ianuarie 05, 2010

To be blamed for this...


  Frate, de cand a inceput anul - ce`i drept, bine, dar ma rog - numa nebunii am vazut. Si pe toti plangand.   Care mai de care. Ba ca nu are bani. Ba ca sa se sinucida. Ba ca viata nu are rost. Si nu merita traita. Nu asa. Nu acum. Ba ca munceste prea mult si pe ailalti ii doare in cur.
  What the fuck?? Incerc sa imi vad de ale mele, si cand ma astept mai putin, rasare unu in urma mea care boceste de ii iese sufletul. Nasol. Pentru ca la ora asta nu imi vine in minte nici un sfat sa ii dau - mai ales atata timp cat nu il cunosc.Unde ma uit, pe ce pagina web nimeresc, ce citesc, numa de oameni care plang dau.   Not good.. Pai asa incepeti ma voi anul? Unde mai e optimismul ala cu care va bombardez zi de zi? Pai ce mama naibii, eu vorbesc aici degeaba?
  Unii incearca, si se tin tari. Se tin tari frate, si cand se umple paharu`, o dau intr`un plans de zici ca nu e adevarat. Si nu ma refer numai la fete, sau la adolescenti visatori. Ma refer la toti din pacate. Plangeti frate, ce naiba, poate va mai descarcati. Si luati`o de la capat apoi. Trebuie, nu e doar de incercat.
  Altii in schimb, iubesc de ii ia mama dracu. Cum am facut, cum am nimerit, de am citit zilele astea numai posturi de la persoane care iubesc de numa numa. Ori am dat eu numai peste bloguri de fete, ori a inceput toata lumea anul indragostita nebuneste.
  Sa mai adaug ca atunci cand nu le merge, o dau in plans? Era de asteptat... S`a umplut lumea de emo? Nu cred. Dar ma mira faptul ca toata lumea se exteriorizeaza asa deodata. Ala plange ca l`a parasit. Aia plange ca pe ala il doare in cur de ea. Si astalalt plange ca cica nu se uita niciuna la el. Iar alelalte plang de zor ca cica sunt prea urate si fat frumos intarzie sa apara. Nu hai, pe bune?? Vine el odata si odata ma, capul sus!
  Cum ar fi frate? Sa ma pun si eu sa scriu aici. Exact ce ma apasa. Exact cand ma apasa. Sa ma apuc si eu sa plang ca un apucat, ca vad ca e la moda. Si sa ma plang de vreo mie si ceva de motive. Tudore, guys, cum ar fi frate? Un tip care se vrea a fi puternic, si care impinge de la spate pe toata lumea sa tina capul sus, sa inceapa sa planga ca un boboc, influentat de restul lumii. Oare as parea gay? Sa ma apuc sa scriu de deprimari, probleme, suferinte, si tot tacamul? Probabil, desi aia care ar eticheta asa ar fi ingusti la minte.
  Deocamdata ma abtin, cat inca mai am capul pe umeri. Si apoi, am trecut de perioada aia. Mi`au ajuns frate 18 ani de asa ceva. Mi`a ajuns o viata de cacao, traita de azi pe maine. Mi`a ajuns sa fiu fricos, sa ma ascund, sa mint, sa plang, si sa las toate grijile in urma in speranta ca doar-doar or disparea de la sine. Mi`a ajuns si perioada de pauza de vreo 3 ani si ceva in care am incercat sa inteleg ca viata de cacao nu o sa ma duca nicaieri, si am incercat sa ma lamuresc cine, ce, de ce si cum trebuie sa fiu, sa ma port si sa traiesc de fapt.
  Si aia care plang de zor? Parca promisesem odata ca o sa fiu acolo pentru ei, chit ca nu ii cunosc, chit ca habar nu am ce sa le spun, dar o sa fiu acolo pentru ei. Promisiunea asta mi`o tin. Fata de toti, dar mai ales fata de cei carora le`am spus`o fata in fata. Nu zic, fiecare are motivele lui. Si fiecare plange de ce il doare mai tare. In nici un caz nu ii condamn ca s`au pus pe plans. Dar nici nu merita lasati deoparte, sa nu fie ajutati macar cu un suras cand au nevoie. Asta o putem face, macar noi astia care am mai ramas in picioare si preferam sa observam calmi lumea inconjuratoare. Totusi - din partea mea - plangeti frate cat va tin bobocii. O sa va ridicati. Picati iar? Nu`i bai, mai plangeti nitel, pana va plictisiti! Pana la urma o sa va dau cate o palma fiecaruia si o sa va arat frumusetea din viata. Aia cata a mai ramas. Aia care mai conteaza. Aia care - fie formata si doar din amintiri, a ramas impregnata mai puternic decat orice motiv tampit si efemer de plans.


  Postul asta iar l`am scris la draci. Dar nu pe aia care plang. Cu aia nu am nimic... Am cu aia care ii fac sa planga. Am cu aia care inchid ochii si le mai dau si cate un sut in fund, sa planga si mai tare. Si mai am cu aia care in loc sa fie acolo pentru cine are nevoie, fug cat ii tin picioarele, si isi baga p... in tot. Cu toti aia am ceva. Si pe toti i`as condamna la harakiri. Fara secondant. 
De plans? Plangem toti daca e sa recunoastem. Unii spun, altii o tin pentru ei. Si tuturor ni se apleaca uneori de ce vedem in jur. Dar hai sa nu incepem anul in felul asta. E prea devreme ca sa o tinem tot anul intr`un plans... 
Fly high! And fuck whatever problems and issues that might concern you! Someone, someday, somehow, will be there for you...





luni, ianuarie 04, 2010

Pitipoance si masini!


  Conform dictionarului, in ziua de azi, cuvantul 'pitipoanca' are sensul de 'tanara bucata feminina'... In my opinion... That is wrong!
  Pitipoancele vor bani, bautura, distractie, si sunt vazute intotdeauna in compania unor masini de lux, posibil de ultima generatie. Asa si?... Oare noi celalti nu suntem exact la fel? Toti, restul. Toti vrem bani si masini. Dar - lumea foloseste cuvantul 'masina' cu sensul lui general, de vehicul pe roti. Wrong! Masina este un ansamblu organizat, ordonat astfel incat sa functioneze ca un mecanism. Masina este tot ceea ce este artificial, si are un anume uz.
  Remember Matrix? Acolo apareau 'the machines'... care in nici un caz nu erau vehicule de lux pe rotile.
  Toti suntem astazi fascinati de masini, de accesorii, de gadget`uri, de ultimele aparitii in ceea ce priveste.. Orice fel de piesa electronica - masina - care sa ne faca noua viata mai colorata. Telefonul mobil. Nedespartit de multi dintre noi - este si el in fond, o simpla.. masina. Unii se multumesc cu ce au, altii isi procura, in limita posibilitatilor, tot ceea ce li se pare mai sclipicios, mai modern, mai multi-functional, si mai rapid. Din magazine IT&C.. Din saloane auto.. Din magazine de electro-casnice... 'Ba tu ai vazut ultimu model de aspirator?? Ala care suge tot prafu, captuseala de pe canapea, pisica, si inclusiv pe tine?? Ma duc sa il cumpar!!'...
  Masini.. Sunt peste tot. Iar noi nu numai ca le folosim, dar am devenit dependenti. Si nu ne mai imaginam viata fara ele. Ce ar zice stramosii nostri oare? Aia care cu un bat si doua pietre au construit imperii? Ar rade de s`ar prapadi, si cu una din pietre ar da dupa lenea noastra, lene generala aparuta in ultimele secole datorita masinilor. Dar probabil ca ne`ar lauda imaginatia si spiritul de creativitate - aia da.
  Incerc sa imi imaginez o zi pe pamant fara masini. Fara curent electric dealtfel, ca pe asta se bazeaza tot. Cineva intreba odata, cum ar fi sa pice intr`o zi, o singura zi, internetul, pe tot pamantul. Cred ca multi ar zice ca a venit Apocalipsa.. Ce ar face toti aia care folosesc masina numita simplu 'calculator' cu ea, daca numai pentru internet ar folosi`o? Probabil ca i`ar da foc in ziua respectiva.
  Si totusi, masinile evolueaza.  Odata cu tehnologia. Si avem masini din ce in ce mai bune. Destinate sa ne faca noua viata mai usoara. Destinate sa ii imbogateasca pe unii, si sa ii duca la faliment pe altii. Si cu scopul bine definit de a fi folosite, de catre oricine, oricare ar fi folosinta lor. Isi mai imagineaza cineva in ziua de azi o lume fara masini? Isi inchipuie cineva ca ar putea trai fara tot ceea ce foloseste si cu care s`a acomodat atat de puternic incat s`ar simti dezbracat si neajutorat daca ar ramane fara ele intr`o buna zi?
  Nu imi mai imaginez ce masini or sa apara in viitor, pentru ca imaginatia mea bate frontierele, si e putin probabil ca orice mi`ar trece prin cap sa nu se si realizeze intr`un viitor.. indepartat, poate apropiat, dar cu certitudine realizabil, intr`o anumita masura.

  Suntem cu totii niste pitipoance. Guvernate de masini. In fiecare minut al vietii noastre. Iar daca intr`un minut ramanem fara masini, alergam turbati sa le gasim si sa le folosim iar.
  Suntem cu totii, fara exceptie, niste pitipoance. De era noua!!

sâmbătă, ianuarie 02, 2010

The longest journey...


   La multi ani!!
  Anul asta a inceput bine. Mult mai bine decat credeam, dar pe atat de bine cum speram.. Nu se putea altfel.
  Time and place? Cu vreo 2 ore inainte de revelionul propriu-zis, fix in mijlocul Sibiului.
  Concert. Iris. Artificii. Putine, dar bestiale. Aglomeratie. Ploaie. Un sandwich iute ca toti dracii, ca sa ma asigur ca il simt si nu e totul doar un vis. Alergat o ora dupa club. Ca toate erau rezervate cum era de asteptat. O ora sacrificata. A meritat! Ca sa ajungem mai apoi in Union. Cine? Eu si 'doi prieteni vagabonzi.. Sunt vagabonzi dar ii cunosc de mic..'  In cantec erau 3, dar unul a lipsit.. fizic, spiritual a fost acolo. Si data viitoare va fi si fizic, cu siguranta.
  Se poate spune ca mi`am, ne`am organizat revelionul in mai putin de 6 ore. Desi... De la 5 dup`amiaza, la cat am ajuns acasa, pana la 8 cand eram plecati - hopa, chiar 3 ore... E cel mai bun record pe anul ce a trecut.
  Si cel mai bun revelion de pana acum. Far away from all. Far away from memories. Far away from all the crazy shit that ruined the past year.
  O meritat! Am fost doar eu cu mine, si gandurile mele, la miezul noptii. Abia dupa jocul de artificii m`am trezit din visat si m`am intors la prieteni. Iar ei i`am urat 'La multi ani', si am strigat acolo, in mijlocul aglomeratie, in sinea mea ce`i drept, ca o iubesc al naiba de mult. O auzit? Mai conteaza? O stie oricum.
  Muzica din club? Retro! Cu 'trenuletul' format din 20 de insi, chiar si peste. Era si timpul... Era si timpul, si momentul, si starea de spirit necesara pentru asa ceva. Nu stau sa explic de ce! Si pentru prima oara la trecerea dintre ani am simtit ca m`am schimbat. In ceva mai bun? Poate. Am lasat dracu in urma toate grijile, problemele, ceea ce mi`a lipsit, tot ceea ce nu am avut, si am incercat sa simt doar atmosfera din jur. Lucru ce mi`a reusit din plin dealtfel. Cu prea putina bere, putina, dar exact atat cat trebuia. Cu foarte multa buna dispozitie, mai multa decat as fi sperat. Cu mult prea mult ras, mai mult decat credeam ca as fi fost in stare. Poate ar fi trebuit sa mai ramanem o noapte. Dar am zis sa nu exageram. Abia incepe anul!.. Si o sa mai avem parte, asta e o certitudine. Hai sa nu fim nebuni si lacomi. Hai sa nu ne intindem. Oricum nu se astepta nici unul din noi la ceea ce a iesit.
  Iar Sibiul? A ramas acolo, va ramane, si ne va astepta sa ne intoarcem. Candva, cat de curand, oricand ar fi. O sa ne intoarcem! Si o sa avem iar parte de feeling`ul de a trai viata. La maxim! Pentru ca asta am jurat, am sperat si am visat tot anul.
  Se spune ca ce faci in noaptea dintre ani, vei face tot anul. Inseamna ca o sa am un an super tare. Si o sa ne simtim toti frustrant de bine. Ma bucur! Si cred din tot sufletul asta.
  Si pe langa toate astea, ar mai insemna ca tot anul 2010 va fi plin de surprize. De momente inedite. De adrenalina, de suspans, si de senzatia ca habar nu ai ce vei trai in urmatoarele 2-3, 4 ore, dar orice ar fi - va fi mai bun decat crezi. Cu atat mai bine.
  Si orice ar spune altii, petrecerile neorganizate sunt cele mai bune. Din prea multe motive ca sa le enumar aici. Si chiar merita sa faci ceva inedit, sa iei uneori o decizie de moment, si sa te bucuri din plin de ea.
  Iar prietenii adevarati? Exista. Atat de putini incat ii numeri pe degetele de la o mana, dar exista. Si unul din ei ar fi frate`mio mai mare. Caruia i`am ramas dator pe tot anul asta. Si din motive inexplicabile - imi pare bine de asta. Pentru ca e bine si sa ramai dator cuiva uneori. Fara sa stii exact cu ce il vei ajuta, fara sa ai nici cea mai vaga idee cum o vei face. Dar sa crezi cu toata puterea ca atunci cand va avea nevoie, vei fi acolo pentru el. Asa cum si el a fost cand i`ai cerut. A fost mult mai mult decat ai fi sperat vreodata.
  Cheers!!!


P.S. - Da, cred ca era si Mos Craciun acolo. Nush stiu de ce, dar sigur l`am simtit prin preajma. Cred ca se bucura de noul an, ce, el nu are voie?