Ce mă împinge mereu de la spate, îmi dă avântul dorinţelor neîmplinite, mereu la a îmi dori mai mult? Ce e mai mult? Să fie optimismul? Dorinţa de prosperitate? Din păcate, firea mea e temperamentală, iar dacă în minutul trecut am trăit şi mi-am dorit ceva, următoarea secundă îmi poate fi fatală mie şi visului meu încă necopt. Ce mă poate arunca spre limitele imposibilului, mereu cu speranţa că lucrurile probabil vor fi cum îmi doresc, pentru ca mai apoi altceva să mă coboare cu viteza lumii de pe culmile abia atinse, în cea mai neagră noapte singuratică?
Mă văd, aproape atingând marginile pufoase ale unor nori ce altădată păreau cu certitudine mult prea departe de lumea mea, şi îmi trebuie o fracţiune de secundă să se rasfire tot albul din jur, iar în loc, să plutească aerul greu de furtună. Îmi amintesc mereu de ceea ce mi-am dorit, ce am făcut, ce m-a făcut să sper, simt şi ultima picătură din extazul ce altădată mă făcea să visez că nimeni şi nimic nu va sta în calea tumultului meu de pasiune, mă zbat, încerc să înţeleg de ce, adun tot, împart la infinit şi nu înţeleg prin ce minune grotească s-a transformat roşul de altădată în cel mai hidos gri cu putinţă.. Nervos şi crud, dau vina pe hazard, pe legile atracţiei, pe tot necazul sădit în lumea largă, pe toţi şi toate, în afară de mine. O scânteie totuşi mă face să mă opresc din răzbunarea energică. Ideea că probabil nu am pierdut tot. Încă. Dar nu-i nimic.. Mai e timp! Ştiu deşi nu vreau să cred, mi-e teamă, dar nu concep asta, totuşi am presimţirea că voi pierde tot cândva. Tot ce nu am dorit dar nu m-am putut împotrivi, tot ce nu părea demn de luat în considerare, dar care s-a dovedit a fi interesant de trăit, tot ce nu mi-am imaginat vreodată că se putea întâmpla, dar care a fost mai real decât aerul pe care îl respir acum cu nesaţ. Alerg, strig, încerc să îmi mai explic ceva, dar nimeni nu e acolo să mă îndrume. Vântul rece mă biciuie în faţă şi nici nu încerc să îmi mai inchipui măcar de ce roua ce se forma altădată în ochi s-a transformat acum în lacrimi de-a binelea. Nu simt că plâng totuşi. Nici nu plâng dealtfel. Dar lacrimile curg şuvoi, degeaba m-aş chinui să le alung. Cu ochii încă sclipind a furie, mă reprim, mă adun uşor, şi mă zăvorăsc în spatele chipului sculptat cu atâta sârguinţă în decursul anilor de trăiri deşarte. Chipul indiferenţei necesare, al veseliei forţate, şi al puterii fără margini, chipul cu care prefer să cuceresc lumea şi să o înfrâng, nu să mă las înfânt, chip fără de care nu aş avea curajul de a ieşi în lumea glacială, unde la fiecare pas boturi reci de lupi înfometaţi caută să mă doboare în orice clipă. O clipă, privesc în jur, derutat şi contrariat. Mă uit la ceas, şi observ că au trecut cinci minute în care am picat neajutorat, dar m-am ridicat mai puternic decât mă aşteptam. Cinci minute de adrenalină intensă, de întrebări fără sfârşit, de teamă, ură, indiferenţă, îndoială, şi culminând cu surplusul de forţă, ce, cu o furie înzecită, m-a ridicat şi m-a hotărât să continui. Doar cinci minute, în care putea să se năruie totul sub ochii mei. Mă ridic din nou pe stânca mea maiestuoasă, şi decid să cedez în favoarea a ceva ce poate încă mai merită. Încerc să mă conving de faptul că încă sunt stăpân pe situaţie, pe mine însumi, pe toată valea de senzaţii, momente, trăiri şi secunde de vis, ce se aşterne tăcută la dispoziţia mea. Şi las timpul să treacă.. Odată, cândva, se va fi lămurit tot ce nu am înţeles acum. Într-un fel sau altul.
Postul acesta este despre mine. Despre tine. Despre voi şi despre ei, pentru că fiecare, într-un anume moment trece prin aşa ceva. Acum a fost rândul meu să cedez, să fiu contrariat, şi să mă ridic din nou cu fruntea sus, sfidând hazardul vieţii. Mâine va urma altcineva. Şi ca de fiecare dată, dacă îmi va fi posibil, voi încerca să îl ridic la rândul meu, uitând de propriile griji. Griji deşarte dealtfel, iluzii formate din propria teamă, dar care nu îşi au rostul. Nu acum.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu