Run slow!

 Azi am învăţat. Să păşesc uşor, cu grijă. Să nu alerg fără motiv. Poate m-a încetinit soarele cald ce îmi dădea speranţa de altădată. Poate era promisiunea făcută şi răsfăcută faţă de mine însumi, pe care nu am păstrat-o până la capăt. Încă. Poate că era pur şi simplu amintirea momentului de linişte în care m-am refugiat preţ de un vis, poate că era necunoscutul viitorului spre care nu mai fac paşi repezi acum.. Poate că era acel ceva care m-a ridicat din nou, şi mi-a adus aminte că se poate să mergem şi încet, nu trebuie să alergăm timpul.
 Am alergat o viaţă în căutarea drumului meu liber, o viaţă pentru libertatea pe cât de necesară pe atât de neînţeleasă, am alergat un car de ani pentru a avea ce ştiam prea bine că e doar un vis la vremea respectivă.  Am alergat, am renunţat, am înghiţit în sec, am aşteptat, şi am alergat iar.
Pentru a se schimba totul acum, în cel mai ciudat moment al vieţii. Şi am învăţat în trei zile cât n-am învăţat o întreagă copilărie.
 Şi am alergat din nou! În momentul în care răscrucea drumurilor s-a orientat în direcţia mult visată, am alergat turbat să nu pierd nici un minut din mirajul considerat trecător. Am alergat ca un nebun, în direcţia viselor croite cu atâta migală de-a lungul anilor. Am alergat până azi, încetinind în câte o curbă uşoară, pentru a-mi relua cursa nebună în momentul oportun. Am alergat să beau cafeaua parfumată, am alergat să simt drumul inevitabil, am alergat să respir dorinţa de a trăi mai mult şi mai intens, am alergat pentru a nu recunoaşte în ruptul capului ce m-a determinat să alerg aşa... Şi cu fiecare înghiţitură din cafeaua adrenalinei, am învăţat..
 Am învăţat că odată tot trebuie să încetinim ritmul vieţii anormal de scurtă dar incredibil de imprevizibilă.
 Am învăţat că nu trebuie să cucerim necunoscutul ci să ne lăsăm cuceriţi de el.
 Am învăţat şi că un simplu drum de noapte în liniştea rece îţi poate dezvălui lucruri de nebănuit.
 Am descoperit ceva pe cât de banal pe atât de ironic. Şi acela ar fi că probabil am descoperit teoria melcului ce-şi târăşte pacea cu un rimt înnebunitor de încet, doar pentru a-şi atinge ţinta.
 Nu ştiu care îmi e ţinta, dar ştiu de ce am nevoie. Şi sunt dispus să alerg cât mai încet posibil spre a obţine ceea ce altădată a trecut pe lângă mine.
 Nu am pretenţia de a afirma că am învăţat cine ştie ce, dar am puterea de a recunoaşte că uneori merită să ne lăsăm în voia vitezei de croazieră, pentru a simţi cât mai mult locurile pe lângă care trecem.
 Uneori merită să alergăm atât de încet încât să observăm şi cea mai mică piatră albastră din şanţul verde.
 Şi uneori trebuie să încetinim până la pragul considerat absurd, doar pentru a nu fi egoişti cu cei pe care i-am prins în vârtej şi îi alergăm fără să vrem.
 Azi am încetinit, şi mi-am aruncat un moment privirile spre cele trecute, m-am bucurat că nu au trecut în totalitate neobservate, şi am mai încetinit puţin pentru a păstra momentul ultimei priviri pline de înţeles.
 Da, privirea trădează, iar dacă cineva priveşte în ochii mei acum va observa fără doar şi poate că scopul meu de acum este de a merge încet. Nu de frica a ceea ce mi-ar rezerva viitorul, nici de teama de a nu pierde ce este acum, ci din dorinţa de a nu răni fără motiv pe aceia pe lângă care am trecut de atâtea ori prins în nebunia avântului sălbatic.
 Şi probabil că astăzi mă voi lăsa în voia simţurilor pur şi simplu, şi voi sorbi ultima oară pentru mult timp de acum încolo, cafeaua mea neagră, uşor îndulcită, dar care de fiecare dată îmi mai oferă câte un răspuns la fiecare întrebare ce mă aleargă fără nevoia de odihnă. Şi mai mult ca sigur voi fuma ultimele două ţigări, în speranţa neobosită că odată şi odată - astăzi mai mult ca sigur, - voi lăsa în urmă acest viciu imposibil, necesar dar nenorocit, necăutat dar omniprezent.
 Dar da, va trebui să le fumez. Fără îndoială. Şi neapărat două. Pentru a înţelege odată pentru totdeauna. Ceea ce nu mi-a explicat nimeni, niciodată.

Cheers!