Alter ego...

Ce mă împinge mereu de la spate, îmi dă avântul dorinţelor neîmplinite, mereu la a îmi dori mai mult? Ce e mai mult? Să fie optimismul? Dorinţa de prosperitate? Din păcate, firea mea e temperamentală, iar dacă în minutul trecut am trăit şi mi-am dorit ceva, următoarea secundă îmi poate fi fatală mie şi visului meu încă necopt. Ce mă poate arunca spre limitele imposibilului, mereu cu speranţa că lucrurile probabil vor fi cum îmi doresc, pentru ca mai apoi altceva să mă coboare cu viteza lumii de pe culmile abia atinse, în cea mai neagră noapte singuratică?

 Mă văd, aproape atingând marginile pufoase ale unor nori ce altădată păreau cu certitudine mult prea departe de lumea mea, şi îmi trebuie o fracţiune de secundă să se rasfire tot albul din jur, iar în loc, să plutească aerul greu de furtună. Îmi amintesc mereu de ceea ce mi-am dorit, ce am făcut, ce m-a făcut să sper, simt şi ultima picătură din extazul ce altădată mă făcea să visez că nimeni şi nimic nu va sta în calea tumultului meu de pasiune, mă zbat, încerc să înţeleg de ce, adun tot, împart la infinit şi nu înţeleg prin ce minune grotească s-a transformat roşul de altădată în cel mai hidos gri cu putinţă.. Nervos şi crud, dau vina pe hazard, pe legile atracţiei, pe tot necazul sădit în lumea largă, pe toţi şi toate, în afară de mine. O scânteie totuşi mă face să mă opresc din răzbunarea energică. Ideea că probabil nu am pierdut tot. Încă. Dar nu-i nimic.. Mai e timp! Ştiu deşi nu vreau să cred, mi-e teamă, dar nu concep asta, totuşi am presimţirea că voi pierde tot cândva. Tot ce nu am dorit dar nu m-am putut împotrivi, tot ce nu părea demn de luat în considerare, dar care s-a dovedit a fi interesant de trăit, tot ce nu mi-am imaginat vreodată că se putea întâmpla, dar care a fost mai real decât aerul pe care îl respir acum cu nesaţ. Alerg, strig, încerc să îmi mai explic ceva, dar nimeni nu e acolo să mă îndrume. Vântul rece mă biciuie în faţă şi nici nu încerc să îmi mai inchipui măcar de ce roua ce se forma altădată în ochi s-a transformat acum în lacrimi de-a binelea. Nu simt că plâng totuşi. Nici nu plâng dealtfel. Dar lacrimile curg şuvoi, degeaba m-aş chinui să le alung. Cu ochii încă sclipind a furie, mă reprim, mă adun uşor, şi mă zăvorăsc în spatele chipului sculptat cu atâta sârguinţă în decursul anilor de trăiri deşarte. Chipul indiferenţei necesare, al veseliei forţate, şi al puterii fără margini, chipul cu care prefer să cuceresc lumea şi să o înfrâng, nu să mă las înfânt, chip fără de care nu aş avea curajul de a ieşi în lumea glacială, unde la fiecare pas boturi reci de lupi înfometaţi caută să mă doboare în orice clipă. O clipă, privesc în jur, derutat şi contrariat. Mă uit la ceas, şi observ că au trecut cinci minute în care am picat neajutorat, dar m-am ridicat mai puternic decât mă aşteptam. Cinci minute de adrenalină intensă, de întrebări fără sfârşit, de teamă, ură, indiferenţă, îndoială, şi culminând cu surplusul de forţă, ce, cu o furie înzecită, m-a ridicat şi m-a hotărât să continui. Doar cinci minute, în care putea să se năruie totul sub ochii mei. Mă ridic din nou pe stânca mea maiestuoasă, şi decid să cedez în favoarea a ceva ce poate încă mai merită. Încerc să mă conving de faptul că încă sunt stăpân pe situaţie, pe mine însumi, pe toată valea de senzaţii, momente, trăiri şi secunde de vis, ce se aşterne tăcută la dispoziţia mea. Şi las timpul să treacă.. Odată, cândva, se va fi lămurit tot ce nu am înţeles acum. Într-un fel sau altul.

 Postul acesta este despre mine. Despre tine. Despre voi şi despre ei, pentru că fiecare, într-un anume moment trece prin aşa ceva. Acum a fost rândul meu să cedez, să fiu contrariat, şi să mă ridic din nou cu fruntea sus, sfidând hazardul vieţii. Mâine va urma altcineva. Şi ca de fiecare dată, dacă îmi va fi posibil, voi încerca să îl ridic la rândul meu, uitând de propriile griji. Griji deşarte dealtfel, iluzii formate din propria teamă, dar care nu îşi au rostul. Nu acum.

It's worth it!

 Atunci când ceva merită, e bine să fie făcut. Sau spus. Din varii motive.

 Merită să faci ceva cu totul ilegal din punct de vedere legislativ. Din punctul lor de vedere da, o fi interzis... Dar dacă noi considerăm că merită, eu zic să facem.

 Merită să bem o cafea, scurtă, dar bună. Timpul trece de zor, hai să îl fructificăm întru câtva, o cafea merge oricând. Merită să simţi odată pe lună că nu mai contează nimic altceva decât propria fericire, preţ de un minut efemer. Să fii egoist, şi să pui la coadă toate problemele, pentru momentul de slăbiciune în care nu contează cât primeşti, ci cât oferi.

 Merită să ai răbdare, şi să amâni pe cât posibil ceva ce ştii cu o anume siguranţă s-ar putea transforma în neplăceri. Asta cel puţin până în momentul în care nu mai poţi, ajungi la concluzia că totuşi merită mai mult să faci acel lucru, şi îl faci indiferent de consecinţe.

 Merită să spui ce ai pe suflet când hotărăşti că nu se mai poate altfel. Poate nu oricui, asta nu înseamnă că nimănui. Uneori se mai găseşte şi câte cineva care să te asculte, fie că din bun simţ, fie din compasiune, fie că doar ăsta e scopul lui bine definit.

 Merită să dai mai mult decât obţii, şi să primeşti mai puţin decât te-ai aştepta. Nu sună bine, dar măcar te alegi cu ceva, şi niciodată nu se ştie când vei primi înzecit ceea ce ai cu adevărat nevoie. Legile universului sunt mai abstracte decât capul meu la ora asta.

 Merită din plin să închizi ochii la toate tâmpeniile pe care le vezi, simţi, auzi, în fiecare zi, şi să îi dai vitejeşte înainte. Spre propriul tău ţel, nu spre ce te îndeamnă alţii. Uneori da, din considerente financiare sau sociale, suntem constrânşi să mai facem şi ce ne impun alţii din păcate. Dar să nu ne uităm visele şi dorinţele. Cândva, odată, le vom şi trăi.

 Merită să visăm. Nu mereu, nici chiar cu ochii deschişi, dar merită. Fără vise ce am fi? O mână de mamifere care trăiesc doar de dragul de a ajuta la circuitul aerului în natură? Probabil că nu neapărat asta, dar nici prea bine nu ne-am simţi.

 Merită să mai şi zâmbim. Am observat că toată lumea scrie despre asta - nota bene. Tot vine primăvara. Nu avem bani, nu avem siguranţa zilei de mâine, nu avem nici cel mai mic motiv să nu punem capăt la tot astăzi, dar avem ce ne-a rămas mai de preţ - viaţa, probabil prietenii, uneori muzica, alteori dragostea, câteodată ultima ţigară, altădată primul trandafir. Pentru asta, încă merită să zâmbim. Şi nimeni nu ni le poate lua.

 Merită să îi mai încurajăm şi pe ceilalţi. Scriam într-un post că sunt persoane care au pierdut totul, şi mă refer la un tot general, pe aceia merită să îi încurajăm. Compasiunea nu le aduce nimic bun, ci le aminteşte de situaţia în care se află. Aşa că hai să nu le plângem de milă, ci să încercăm să îi ridicăm. Pentru că, şi aici îmi permit să citez pe cineva, "niciodată nu ştii ce îţi rezervă viaţa".

 Merită să facem toate lucrurile care ne trec prin cap, când ne trec prin cap. La urma urmei, decât să regretăm ceea ce nu am făcut, merită de o mie de ori mai bine să regretăm (puţin probabil dar în fine), ceea ce am întreprins la momentul respectiv.

 Şi nu în ultimul rând, merită să mai şi iubim. Unii o fac în taină, alţii făţiş, altora le trebuie o zi anume (a sărbătorit cineva ieri Dragobetele?) pentru a-şi exprima sentimentele, unora dragostea le inspiră teamă, altora le e egală cu durerea, dar orice formă ar lua, merită. Din vreo mie şi ceva de motive, uneori şi fără nevoia de a fi explicată, de cele mai multe ori nepotrivită, şi de fiecare dată involuntară. Merită!

 Merită să scriu eu toate acestea aici? Asta vă las pe voi să decideţi. Părerile sunt mereu împărţite iar eu nu am nici cea mai vagă impresie că aş avea mereu dreptate. Dar merită mereu să îţi expui punctul de vedere. Şi din partea mea, asta nu e dovadă de prostie - că nu eşti de acord cu "gura lumii" - ci mai degrabă exprimă putere de decizie, şi curajul de a vorbi liber. Lucru condamnat în ziua de azi de către mulţi din păcate.

 Am zis de mult că voi susţine Cruciada Culturii pe blog, şi am amânat pentru a găsi post-ul potrivit pentru a o face... Merită! Consider că acesta ar fi, aşa că here it goes:

 It's well worth it!...

Savage Garden!

Nope... No comment!

What next?...

Ciocolata cu portocale

 Descopăr azi cu stupoare, că portocala este cel mai potrivit fruct exotic. Pentru o anume stare de spirit. Pentru mai multe chiar. Eşti nervos? Ia cu portocală! Te-a apucat jalea? Portocala zemoasă, uşor acrişoară, o să îţi trezească simţurile.. Dă-le încolo de griji. Ameţeşti de bucurie? O portocală, şi prinzi aripi şi mai tare. Red Bull sucks. 

 Interesant este atunci când combini portocala. Cu ciocolată. Diverse sortimente de ciocolată cu portocale îţi fac cu ochiul de pe un raft în orice magzin. Dar în viziunea mea, portocala dă mai bine dacă e separată de restul alimentelor cu care le combini. Să nu facă parte din ele... Ci să le întregească. Iar o ciocolată neagră, amăruie, combinată cu o portocală abia scoasă din frigider îţi poate da nişte senzaţii mai tari decât cel mai exotic cocktail.  Şi poate că poţi topi ciocolata într-un sărut nebun, dar portocala ce o va însoţi va avea grijă să te asigure că în nici un caz nu e totul doar un vis frumos.

 Acesta nu este un post de publicitate la portocală. Pentru că ea nu are nevoie de aşa ceva. Odată decojită, portocala nu mai are nevoie de nimic. În schimb tu, ai nevoie de ea. 

 Portocala face pereche bună şi cu o cafea dacă e servită frumos, felie cu felie. Şi după fiecare felie, o gură de cafea. Dar cafeaua să nu fie îndulcită. Are portocala destul zahăr. 

 Dacă treci pe lângă ea, nu are cum să nu îţi facă cu ochiul. Indecis, stai un moment şi cugeţi dacă merită să consumi portocala. Dar odată ce o vei fi făcut, cu sau fără ciocolată, portocala îşi va fi îndeplinit scopul improbabil. Acela de a te face să te simţi o idee mai bine. Nu îţi vei da seama de ce, şi o singură portocală va fi mai mult decât de ajuns, pentru că în sinea ei, are puterea de a fi exact atât de mare cât ai tu nevoie la momentul respectiv. Niciodată nu ai lăsat o portocală neterminată. E imposibil. Şi niciodată nu ţi-a trebuit o a doua imediat ce ai terminat-o pe prima. Este fructul exotic care îţi ascute toate simţurile cu o acurateţe demnă de invidiat. Poate nu la maxim, pentru aia are nevoie de ciocolată. Dar chiar şi servită individual, merită din plin.

 Deocamdată avem ciocolată cu portocale, şi portocala cu cafea. Salată de portocale cu frişcă şi puţin topping? Da, cred că ar merge şi aşa. 

 Iar faptul că eu am oarecare examen de final de sesiune azi, şi în loc să învăţ, bat câmpii cu graţie despre portocală, e irelevant. Examenul trece, dar portocala tot acolo rămâne. La vară, va trebui să scriu postul despre piersică. Şi cândva voi reveni la ideea mea portocalie. Dar până atunci, mai consum câteva portocale. 

Have an orange!

Respect!

 Azi e o zi bună să fac o listă scurtă şi la obiect, cu ceea ce respect la vârsta pe care o am, şi în lumea în care trăiesc. So, here goes.

 Respect oamenii fără fiţe. Persoanele sincere, care nu se bazează pe imaginea din societate sau pe minciuni, ci pe ce gândesc ei cu adevărat.

 Respect discotecile şi cluburile care îşi asumă riscul de a pune toată noaptea orice alt gen de muzică, în afară de manele. Indiferent de câţi bizoni ar pleca mai devreme acasă, pentru că nu ascultă "genul lor preferat".

 Respect pe ăia care afirmă sus şi tare ce fel de inşi sunt ei, fără să le fie teamă de "gura lumii". Şi mă străduiesc să fac parte din tagma aceasta.

 Respect persoanele care habar nu au cine eşti, cum eşti, de unde vii, dar sar să te ajute. Atât cât pot, fără să pună prea multe întrebări. Şi nu se aşteaptă la cine ştie ce favoruri pe urmă.

 Respect deasemenea persoanele care mă respectă, mai mult sau mai puţin, indiferent de vârstă, sex, naţionalitate sau mod de gândire.

 Şi îmi respect totodată prietenii buni, ăia care au avut puterea de a trece alături de mine peste orice obstacol, care au stat pur şi simplu să bem o bere şi să râdem bine, sau cu care am visat ore întregi la un viitor apropiat, cu optimismul de rigoare. Atât de puţini încât îi număr pe degete, dar mai importanţi decât o sută de cunoscuţi care nu dau doi bani pe tine la nevoie.

 Respect pe toţi cei care promovează frumosul, pe toţi cei care încearcă să facă din toată tâmpenia asta de viaţă o lume mai bună, pe toţi cei care ascund mărul discordiei şi în loc dezgroapă frumuseţile naturii, aruncându-le în patru zări, să se bucure toată lumea de ele.

 Respect muzica bună, indiferent de gen, şi pe cei care au creat-o din suflet, nu doar din dorinţa de a deveni faimoşi, respect pe aceia care te întreabă din bun simţ dacă muzica ascultată de ei în maşină, acasă, la birou, te deranjează, şi dacă preferi să o schimbe. 

 Respect o carte scrisă bine în detrimentul unui film fad, respect floarea japoneză sădită cu atâta pasiune în locul perfect, în locul răsadurilor pline de gunoaie ale marilor oraşe, şi îl respect pe ăla care strânge gunoaiele dintre flori, şi are curajul de a le arunca apoi la tomberon, în văzul tuturor.

 Respect pe cel care nu consideră că a arunca gunoaiele la locul lor înseamnă curaj, ci un lucru natural, respect pe cel care se apleacă să ia de jos gunoiul căzut lângă coş, pentru că el nu consideră acest lucru o umilire, ci un gest frumos. Respect pe cei care ne aduc aminte mereu că lumea în care trăim ar trebui să fie o lume curată, în care să ne simţim toţi mai bine, şi ne aduce aminte nouă, bizonilor, că a face un gest frumos faţă de natură dă dovadă de pur bun simţ, nu de nevoia de a "da bine în ochii altora".

 Respect bătrânii care s-au chinuit să ne crească, şi să ne ofere o viaţă decentă, şi îi respect pe cei care le oferă un loc unde să se odihnească de prea multele apăsări şi de anii grei prin care au trecut.

 Respect la fel de mult pe cei care pedepsesc pe cineva care s-a purtat cu cruzime faţă de un animal, şi îl respect pe acela care a denunţat autorităţilor "animalul" în cauză.

 Respect pe mulţi, şi foarte multe, iar lista asta e o prea mică parte din tot ce respect. Nu cer nimic în schimb, mi-e mai mult decât de ajuns să ştiu că mă respectă la rândul lor alţii, cei care înţeleg de ce am ales să respect şi nu să condamn, să mă bucur de frumos şi nu să arunc cu noroi în stânga şi în dreapta.

Respect yourself, and others will respect you!

Puterea gândului

... Te trezeşti alergând. Goana nebună, în urma căreia nu priveşti, milioanele de imagini derulate cu o succesiune de neprevăzut. Te ambiţionezi şi accelerezi. Mai tare. Mai mult. Tot mai mult. Nu poate fi destul! Te bazezi pe idealurile deşarte, iluzii neinspirate, himerele aşteptării în care te-ai scăldat odată cu gândul că poate.. poate.. Şi continui să speri. Alergi spre neinfinit, arzând cu precizie combustibilul adrenalinei care te impinge cu o forţă de nebănuit. Tot ce ai visat. Tot ce ţi-ai dorit. Tot ce ai văzut la alţii, tot ce ţi s-a părut apetisant, tot ce ţi-ai clădit în imperiul minţii, toate scopurile improbabile, tot! Vrei tot acum. Nu mâine, nu ieri.. Ieri e o iluzie, azi e ieri-ul de mâine.. Alergi astăzi încercând să ascunzi teama că ceva, orice, din infinitul dorinţelor fantasmagorice, va trece pe lângă tine. Vrei! Dar nu vezi încă lumina la capătul tunelului imaginaţiei.. Alergi, tot mai repede. Go! Don't stop now! În urma ta, praful răscolit se aşterne cu o încetineală greu de imaginat în comparaţie cu viteza ce o ai acum. Astăzi. În minutul acesta. În secunda aceasta! Treci fulgerător pe lângă oameni, copaci, piese, muzee, minute, pietre, accelerezi, bătăile inimii au trecut de mult de cota normală, alergi fără a avea nici cea mai mică dorinţă de a încetini vreun moment, simţi şuvoiul furiei scurgându-ţi-se prin venele încordate la maxim, alergi, nu vezi nimic în părţi, nu ştii ce e în spate, iar în faţă îţi vezi doar scopul strălucind la ani lumină distanţă!... 

 Stai! Nu merită... În goana nebună ai neglijat şi ultimul sentiment de necaz al celor care priveau în urma ta.. Ai accidentat milioanele de clipe perfecte, ai zburat prin tot ceea ce ţi-a fost dat, tot ce ai avut, poate încă nu ai pierdut, tot ce te-a motivat atunci, ai spart aerul în milioane de particule şi l-ai răspândit în cele patru zări, ca să demonstrezi... Ce? Stai!

...Alergi în continuare. Infernal, eşti o tornadă umană care sfâşie tot în cale. Ca un jaguar turbat, alergi, rupi, distrugi, - nu-ţi pasă -, dărâmi imperii de vise - ce dacă? - nărui munţii de patimă ce au stat odată în calea ta, încă accelerezi într-un ritm ameţitor, imaginile din jur se estompează, nimeni nu te mai observă, treci cu viteza gândului pe lângă toţi, nu te împiedici de nimic, nu te interesează nimic, alergi! Scopul este atât de aproape, îl simţi, îl auzi, îl vezi, îl vrei, dar continui să accelerezi înnebunit!.. Un minut, o secundă, o fracţiune de secundă, Stai!! Eşti aici.. Te opreşti cu o forţă care împinge lumea din jur în patru zări, provoci cataclismul prin frânarea excesivă, timpul se opreşte în loc pentru o clipă.. Ai rămas tu şi scopul tău strălucitor. Faţă în faţă. Un moment, nici unul din voi nu spune nimic, în liniştea apăsătoare ce se lasă pe moment în preajmă. Îi dai târcoale, îl adulmeci, îl iei, îl ai, îl posezi şi apoi... tăcere. Totul se întoarce la normal. Înnebunit, priveşti în golul rămas. Ceva îţi atrage atenţia. O privire rapidă, un rânjet diabolic apărut pe botul umed, te pregăteşti, iei poziţia de atac, şi îţi îndrepţi toată atenţia spre noua dorinţă, probabil noul scop. Încet, pas cu pas, ritmul creşte din nou, accelerezi, vrei mai mult, tot mai mult, nu te mai poţi opri, deja alergi mai repede decât închipuirea... 

 Ce eşti tu? Tu eşti eu. Tu eşti noi. Tu eşti gândul fiecăruia, ce aleargă secundă de secundă spre alte zări. Eşti minutul fără întoarcere, eşti starea ce ne surprinde şi ne dă aripi, eşti acel ceva dinăuntrul fiecăruia, ce aleargă încontinuu spre visele neîmplinite, în încercarea de a le surprinde măcar un moment. Eşti cel care creează dorinţele, care le materializează, care le face mai concrete. Eşti cel care face visele mai realizabile. Şi eşti cu totul altceva pentru fiecare persoană în parte. Tot ceea ce ne reprezintă, tu poţi exprima, dar stai bine ascuns în sufletul fiecăruia.

 Eşti tot ce ne face, tot ce ne ghidează, unicul din fiecare şi dătătorul de putere fără pereche. Şi pe fiecare ne faci să alergăm în căutarea a ce ne lipseşte mai mult, spre zări mai bune. 

 Eşti stropul de speranţă care ne împinge la mai mult. Nimic altceva. Dar atât de necesar! Şi în goana ta nebună, laşi în urmă tot ce ne-a apăsat, tot ce ne-a durut, toate problemele noastre, lăsând loc numai acelui lucru care chiar contează şi poate, ne face o idee mai fericiţi.
Dar nu ne putem baza numai pe tine. Şi oricât de frumos ar fi să visăm, oricât de mult ne-am dori să atingem un anume ţel, nu putem uita. Cine suntem. De unde venim. Ce suntem. Şi ce a contat în urma noastră. Chiar dacă tu, gândule, alergi în sufletul fiecăruia, nu putem să ne lăsăm numai pe mâna ta. Pentru că un scop se poate atinge, mai devreme sau mai târziu, dar calea spre acela nu înseamnă să ignorăm tot ce ne înconjoară. Oricât de mult ne-am dori asta.

Live your lives!

Sfântul Valentin - Sărbătoare sau Kitch?

 Consider că am făcut destulă pauză din a-mi expune aberaţiile zilnice aici, aşa că mi-am făcut timp zece minute acum să revin în forţă. Tot se anunţă oareşce zi specială mâine, şi e comentată şi răscomentată mai peste tot, aşa că de ce nu mi-aş exprima şi eu părerea..

 Mâine e o zi interesantă. Îi zice "Sfântul Valentin". Interesantă deoarece românii noştri au preluat-o cu brio de la alţii. Unii au considerat acest "import" drept kitch, o sărbătoare comercială, pentru că românii aveau deja o zi a îndrăgostiţilor pe 24 februarie şi anume Dragobetele. Tinerii din ziua de azi în schimb, rar îşi mai amintesc de tradiţie. Tot ce contează e să fie toţi în pas cu moda. În noul "trend". Drept pentru care mâine e considerată ziua iubirii, a florilor, a cadourilor, a inimioarelor, a rozului şi a farmecului occidental. Pe 24 puţini îşi vor mai aduce aminte de sărbătoarea tradiţională.

 Mâine în schimb, vom vedea oriunde, la ştiri, pe străzi, în parcuri, în restaurante, pe poduri şi pe sub poduri, numai cupluri. Care mai de care, toţi în încercarea de a-şi demonstra devotamentul reciproc. Mă întreb totuşi, vă trebuie o zi anume ca să faceţi asta? 

 Mâine nu-şi va aduce aminte nici dracu de toţi cei lăsaţi "la o parte". De colegul de servici, de vecinul de la etaj, de verişoara de peste drum, de orice cunoscut care are ghinionul de a petrece această zi în cel mai singur fel cu putinţă. Păcat, asta dă dovadă de egoism într-un fel.

 Nu am nici cea mai vagă intenţie de a transforma acest post în ceva de genul "hai să ne fie milă de ăia care încă nu şi-au găsit perechea". Dar nu putem nici să uităm de ei. Şi mai ales, dacă tot e aşa mare sărbătoare chipurile, în nici un caz nu putem fi egoişti. 

 Sărbătoare pe care o critic dealtfel. Pentru că toată lumea o aşteaptă. O singură zi din an, în care să nu îi fie nimănui teamă de "gura lumii" şi de "vorbe pe la spate" pentru că a avut curajul de a-şi exterioriza sentimentele. Şi revin cu întrebarea: vă trebuie o anume zi ca să faceţi asta? Păi atunci ce mai iubire trăiţi voi dacă în rest vă ascundeţi care pe unde apucaţi de teamă că "sunteţi în public şi nu s-ar cădea"? 

 Mâine la răsăritul soarelui, veţi deschide majoritatea dintre voi televizorul şi veţi da probabil de Esca sau şi mai interesant, de Badea, (mă îndoiesc că el ar comenta pozitiv ziua de mâine, dar în fine), care vă vor ura aceleaşi cuvinte ca de fiecare dată pe 14 februarie, mai în glumă, mai în serios: "Iubiţi-vă mult!". Păi, asta vă sfătuiesc şi eu, dar făceţi-o frate mereu nu doar o zi pe an. 

 Nu mai continui să comentez despre ziua de mâine, că nu mă mai opresc. O să treacă oricum mai repede decât a venit, şi o să vină ziua de luni. Şi toate inimioarele, toţi ursuleţii de pluş roz, vor dispărea ca prin minune de pe rafturi. Şi vor mai sta la păstrare înca vreun an şi ceva, până la următorul Valentin. 

 Iar un trandafir frumos se poate dărui în orice zi. Nu numai sau neapărat mâine. 

Much love! 

Gold...

  The way you look. The way you smile. The way you laugh. Everything that you do. Everything that I see. You`re gold!
 Your eyes. Your lips. The five inches of pure soft skin. The touch of you hands. The feelings you have. You`re gold!
 Your dreams. Your beliefs. Your silence. The unwanted truth that you hide. The emontions you posses. You`re gold!
 The way you move. The way you dress. The way you walk. The way you live. You`re gold!
 The way you feel. The way you make me feel. The way you talk. The way you walk beside me. You`re gold!
 Your body. Your moves. The way you hug me. You`re gold!
 Your lips kissing me desperately. Your eyes looking at me with desire. Your hand in mine. Your body in my embrace. You`re gold!




I have no reason what-so-ever for writing this. Nor does it refer to anyone. It was just a spark of insanity.

Chaos

 I need...

 În primul rând o ordine generală. În capul mult prea mic dar supra-aglomerat. Poza de mai sus exprimă cu exactitate feeling-ul pe care îl am acum. M-am trezit azi că mi-am adus aminte de un ID de MSN nefolosit de peste un an... Pe care îl uitasem.. Drept pentru care aveam deschise la un moment dat simultan trei variante de programe de chat. Mult folositul Yahoo Messenger, MSN şi Skype. Mă întreb cum ar fi fost să mă loghez cu ID'uri multiple pe fiecare... Ar fi ieşit probabil o cacialma grozavă.

 În al doilea rând, mi-ar trebui probabil să mă mut din ţară. Priveliştea de aici mă deprimă. Deşi nu pot să nu zâmbesc, oriunde m-aş uita. Mergeam azi liniştit pe trotuarele găurite, şi trece unu cu un taxi.. Care îşi lipise un carton pe capotă, în faţa radiatorului. Ca la Daciile vechi. Şi hai că ar fi fost cum ar fi fost, dar pe carton scria mare: "Logan cu sobă". A trebuit totuşi să apreciez simţul umorului al celui care deţinea vehiculul.

  În al treilea rând, probabil, ca fiecare, bani. Dar, revenind la cele scrise mai sus, atâta timp cât trăim în România, nimeni nu se poate plânge de asta. Deci, mă abţin.

 Pe lângă toate astea, probabil ar fi necesar mai puţin stres. Nu e oricine învăţat să se trezească pe acordurile vocii şefului care zbiară pe diferite tonalităţi la telefon. Măcar de stres nu duc lipsă, deci nu pot să mă vait. Not good.

 În mod sigur, o vacanţă. Departe de tot. Departe de cunoştinţe. Departe de amintiri. Departe de tot ce încă mă leagă de oraşul ăsta mic şi ciudat. Cât mai aproape de mare. La vară, cu siguranţă!

 Poate, dar nu neapărat, mi-ar trebui una. Sau unul. Pe care să nu îl cunosc. Şi nici el să nu mă cunoască. Să aibă timp liber, şi urechi mari. Ca să mă plâng la el. Şi el să stea să mă asculte. Cât îi înşir eu fiecare milimetru din tot ce mă apasă. Puii mei, unii dintre noi suntem acolo pentru oricine ar avea nevoie, dar pentru noi n-a fost încă "inventat" ascultătorul potrivit. Las că apare el, şi îl zăpăcim când o fi cazul. Deocamdată ne plângem pe blog.

 Mult mai mult timp liber. Fără nici o grijă... Vise taică, vise. Niciodată timpul nu e suficient.

 Mult mai mulţi prieteni cu care să îmi ocup timpul liber. Ăştia se fac, nu-i problemă. Problema e dacă merită să ne împrietenim cu oricine ne "pică în mână". Şi sincer, mă îndoiesc.

 Să vină primăvara. Indubitabil. Să arunc geaca groasă undeva, cât mai departe, în fundul şifonierului. Şi să îmbrac tricourile cu tatuaje. Să ne permitem o plimbare lungă cât o zi de post, fără să tremurăm ca piftiile.

 Mai puţină bere. Şi ţigări deloc. Cum spunea cineva... Eu n-am nevoie de ele.. E doar o impresie... Bine zis. Dar nu şi corect în totalitate.

 Mai puţine momente de lipsă de ocupaţie, cum ar fi ăsta de acum. În nici un caz n-ar trebui să scriu acum lucrurile astea pe blog. Dar le scriu cu gândul că peste ani voi da din nou de ele, şi voi râde straşnic de ce nebunii îmi treceau prin cap.

 Şi probabil, o idee principală pentru blogul meu. Că momentan e mai schimbător ca vremea. Ca şi mine dealtfel.. 

 I need... The thing that everyone needs. Without questioning. Probably, today I got tired of waiting. And most likely, I lost the patience. 

 I look beside me and I see someone who doesn't have half the things I posses. So I just close my eyes, thank God for all the things that make this life so ridiculously interesting, and go help that one who needs me the most. Without asking for anything in return. 

 My life is in chaos right now, and I am trying desperately to justify an existance that is without meaning or purpose.

Tomorrow is another day...

Happy Hardcore!

 Ok... Multă lume mă tot întreabă - "Ce e frate 'Happy Hardcore' ăsta? Vreun nou stil inventat de tine??"... Păi.. Nu.. De fapt chiar există. În nici un caz în România. Şi nu întrebaţi cum am aflat de el.. Ok, enough chit-chat, am să postez trei "video from Youtube" ca să vă faceţi o impresie.. Şi vi-l recomand cu mare căldură pe ultimul..

 Şi da, momentan consider că e unul din cele mai bune genuri de muzică numai bună de mixat... Iar în momentul în care o să aud aşa ceva şi prin cluburile noastre, am să mă consider un om fericit.

 Ah şi da, am destulă muzică din asta pierdută prin calculator, ajută foarte bine ca metodă de "destresare" din când în când.

Bring the noise!!

Run slow!

 Azi am învăţat. Să păşesc uşor, cu grijă. Să nu alerg fără motiv. Poate m-a încetinit soarele cald ce îmi dădea speranţa de altădată. Poate era promisiunea făcută şi răsfăcută faţă de mine însumi, pe care nu am păstrat-o până la capăt. Încă. Poate că era pur şi simplu amintirea momentului de linişte în care m-am refugiat preţ de un vis, poate că era necunoscutul viitorului spre care nu mai fac paşi repezi acum.. Poate că era acel ceva care m-a ridicat din nou, şi mi-a adus aminte că se poate să mergem şi încet, nu trebuie să alergăm timpul.
 Am alergat o viaţă în căutarea drumului meu liber, o viaţă pentru libertatea pe cât de necesară pe atât de neînţeleasă, am alergat un car de ani pentru a avea ce ştiam prea bine că e doar un vis la vremea respectivă.  Am alergat, am renunţat, am înghiţit în sec, am aşteptat, şi am alergat iar.
Pentru a se schimba totul acum, în cel mai ciudat moment al vieţii. Şi am învăţat în trei zile cât n-am învăţat o întreagă copilărie.
 Şi am alergat din nou! În momentul în care răscrucea drumurilor s-a orientat în direcţia mult visată, am alergat turbat să nu pierd nici un minut din mirajul considerat trecător. Am alergat ca un nebun, în direcţia viselor croite cu atâta migală de-a lungul anilor. Am alergat până azi, încetinind în câte o curbă uşoară, pentru a-mi relua cursa nebună în momentul oportun. Am alergat să beau cafeaua parfumată, am alergat să simt drumul inevitabil, am alergat să respir dorinţa de a trăi mai mult şi mai intens, am alergat pentru a nu recunoaşte în ruptul capului ce m-a determinat să alerg aşa... Şi cu fiecare înghiţitură din cafeaua adrenalinei, am învăţat..
 Am învăţat că odată tot trebuie să încetinim ritmul vieţii anormal de scurtă dar incredibil de imprevizibilă.
 Am învăţat că nu trebuie să cucerim necunoscutul ci să ne lăsăm cuceriţi de el.
 Am învăţat şi că un simplu drum de noapte în liniştea rece îţi poate dezvălui lucruri de nebănuit.
 Am descoperit ceva pe cât de banal pe atât de ironic. Şi acela ar fi că probabil am descoperit teoria melcului ce-şi târăşte pacea cu un rimt înnebunitor de încet, doar pentru a-şi atinge ţinta.
 Nu ştiu care îmi e ţinta, dar ştiu de ce am nevoie. Şi sunt dispus să alerg cât mai încet posibil spre a obţine ceea ce altădată a trecut pe lângă mine.
 Nu am pretenţia de a afirma că am învăţat cine ştie ce, dar am puterea de a recunoaşte că uneori merită să ne lăsăm în voia vitezei de croazieră, pentru a simţi cât mai mult locurile pe lângă care trecem.
 Uneori merită să alergăm atât de încet încât să observăm şi cea mai mică piatră albastră din şanţul verde.
 Şi uneori trebuie să încetinim până la pragul considerat absurd, doar pentru a nu fi egoişti cu cei pe care i-am prins în vârtej şi îi alergăm fără să vrem.
 Azi am încetinit, şi mi-am aruncat un moment privirile spre cele trecute, m-am bucurat că nu au trecut în totalitate neobservate, şi am mai încetinit puţin pentru a păstra momentul ultimei priviri pline de înţeles.
 Da, privirea trădează, iar dacă cineva priveşte în ochii mei acum va observa fără doar şi poate că scopul meu de acum este de a merge încet. Nu de frica a ceea ce mi-ar rezerva viitorul, nici de teama de a nu pierde ce este acum, ci din dorinţa de a nu răni fără motiv pe aceia pe lângă care am trecut de atâtea ori prins în nebunia avântului sălbatic.
 Şi probabil că astăzi mă voi lăsa în voia simţurilor pur şi simplu, şi voi sorbi ultima oară pentru mult timp de acum încolo, cafeaua mea neagră, uşor îndulcită, dar care de fiecare dată îmi mai oferă câte un răspuns la fiecare întrebare ce mă aleargă fără nevoia de odihnă. Şi mai mult ca sigur voi fuma ultimele două ţigări, în speranţa neobosită că odată şi odată - astăzi mai mult ca sigur, - voi lăsa în urmă acest viciu imposibil, necesar dar nenorocit, necăutat dar omniprezent.
 Dar da, va trebui să le fumez. Fără îndoială. Şi neapărat două. Pentru a înţelege odată pentru totdeauna. Ceea ce nu mi-a explicat nimeni, niciodată.

Cheers!

Angel wings...

 Un cuvânt. O amintire. O şoaptă.. Un zâmbet în noapte.

 Un moment de panică. Trei cuvinte spuse în grabă, o privire plină de ură. Criminalul minţii îşi face loc. Şi înfige adânc cuţitul groazei în sânul celor celor care nu cuvântă, dar simt. 

Aripi frânte.. A câta oară? Te trec sudori reci. Ai greşit a mia oară, intenţionat. Ţi-e frică de frică. Te temi să nu cazi şi croşetezi idei grozave de dragul de a nu îţi da arama pe faţă. Dar cedezi şi recunoşti într-un final. Te zbaţi, singur în noapte, ascultând urletul tăcerii, fugind de minutul ce va urma. Muzica s-a oprit de mult. Închizi ochii şi speri. La o lume mai bună. La momentul din viitor. Calculezi greşeala făcută şi te îngrozeşti. La ce bun? Faptul e consumat. Zeu să fii şi nu poţi da timpul înapoi. Nici nu vrei de fapt. Aştepti tăcut. În chinul ce ţi l-ai obişnuit atâţia ani, mascat de orgoliul fără motiv. Nu ai scuză pentru tot ce ai zis. Şi nu ţi se cere explicaţie. Pentru că adevărul se ştie de mult. 

 Te enervezi uşor, contrariat. Nu vrei să se termine aşa. Şi te urăşti pentru că te-ai purtat astfel. Ai pierdut orice speranţă. Dar adevărul jubilează undeva în apropiere. Şi pentru prima oară îşi arată faţa. Greşeala a fost pe jumătate iertată. Nu ştii cum şi prin ce minune. Dar accepţi liniştit. Te uiţi mirat cum ai ajuns în cinci secunde din cea mai neagră groapă, pe cel mai înalt vârf. Toată lumea e a ta. Şi te simţi mai bogat decât toţi ştiind că nu s-a terminat nimic. Nu acum. 

Aripile cresc din nou.. A câta oară? Acum e cald.. Iar vara e cu un pas mai aproape.

 Un cuvânt. O amintire. O şoaptă.. Un zâmbet în noapte.

 Probabil că postul ăsta necesită o anume explicaţie. Şi explicaţia mea ar fi că - atâta timp cât va exista câte cineva acolo, undeva, pentru fiecare, merită să continuăm. Iar dacă cineva ne acceptă greşelile, atunci merită atenţia. Cândva, ne va întoarce spatele probabil. Dar unele momente trebuiesc păstrate.

Cheers!