Spring road...

 Recunosc. Am tras chiulul de pe blog. Motivul? Bineînţeles, serviciul pe cât de necesar, pe atât de stresant. Şi probabil, mai mult ca sigur, din cauză de pană de idei. Unde e inspiraţia mea?... S-a pierdut în zare. Ascunsă în spatele a mii de promisiuni, speranţe şi gânduri care mă împiedică să mă concentrez bine.

 De aproape jumătate de an, fac un anume drum, probabil mai des decât ar fi nevoie, poate mai rar decât aş vrea, dar cu siguranţă l-am parcurs de multe ori, de fiecare dată parcă descoperindu-l din nou. L-am văzut şi vara, şi toamna, şi iarna, şi probabil că şi într-o zi de primăvară, de mult apusă. Uneori pe înserat, alteori în miezul zilei, câteodată aglomerat, dar de cele mai multe ori liber şi frumos. L-am parcurs, metru cu metru, în miez de noapte, în arşiţa verii, pe gerul din iarnă, de fiecare dată cu liniştea şi siguranţa necesară. L-am alergat! L-am alergat aproape de fiecare dată la dus, şi uneori şi la întoarcere, l-am condus turbat, dar am ştiut şi când să merg cu calm, l-am încetinit de fiecare dată când doream să simt un anumit viraj, şi l-am alergat din nou pe toate porţiunile drepte care mi-au permis să mă desfăşor. În goana nebună a nervilor întinşi la maxim, am încercat să îl sfidez, dar nu am reuşit să îi schimb destinaţia, şi de fiecare dată când l-am condus în lene, cu o stare de satisfacţie pe bot, m-a lăsat să merg uşor, nu mi-a scos nimic neprevăzut în cale. 

 Un simplu drum, pe care am văzut atâtea, fără să cred uneori ceea ce văd, drumul sinuos care m-a dus undeva unde altădată numai cu gândul puteam ajunge, drum scurt dar a cărui imprevizibilitate apare doar odată ce el mă aduce la destinaţie.. Un drum la care ţin fără să vreau, pe care îl cunosc şi mă cunoaşte, şi care simte de fiecare dată că îl parcurg de plăcere, nu de nevoie, de dragul zilelor de altădată şi de plăcerea momentului..

 Drumul nu s-a schimbat, e acelaşi, dar senzaţia de a-l simţi de fiecare dată, în viteză sau încet, în cursul zilei sau trecut de miezul nopţii, e alta. Pentru că ştiu unde mă duc, uneori ştiu şi de ce, dar mereu găsesc altceva decât mă aştept la capătul său. Şi îmi place! Teama de necunoscut a dispărut în momentul în care am ales să parcurg drumul acesta, şi numai el ştie câte ilegalităţi am săvârşit aproape de fiecare dată când l-am început.. O singură dată nu m-a iertat, dar asta nu m-a oprit să îl iau iarăşi de la capăt, înfruntându-l cu obrăznicia tipică vârstei, dar şi cu optimismul ce mă caracterizează..
 Drumul meu. De ieri, de azi, de zilele însorite ce vor urma.  De dragul a ceea ce voi găsi, de teama a ceea ce nu accept să pierd, de liniştea ce mi-o conferă de fiecare dată când îl conduc doar din simpla plăcere de a-l simţi din nou, şerpuind sub sentimentele năvalnice, disipându-se în trecut doar pentru a apărea din nou când am nevoie să îl întâlnesc.

 Iar drumul în cauză? Vâlcea - Băile Olăneşti.. Da, l-am mai amintit de câteva ori, dar am decis că merită un post dedicat doar lui. Din atâtea motive...

Drive free!...