Scrisoare

 Omorâţi ziua de mâine. Să nu vină pentru mine. Pentru că astăzi am cedat într-un final şi m-am lăsat pradă temerii de altădată. Am tăiat, am spânzurat, am tocat mărunt şi nu mi-a păsat în cine lovesc. Observ urma de cruzime parcă din alţi ochi acum. Şi nu îmi place deloc momentul de egoism sălbatic de care am dat dovadă.  Ce s-a ales de consecinţele pentru care eram atât de pregătit? Rămâne de văzut. Dar nu le doresc. 

Şi la ce bun? Într-un final mă lovesc tot de ce am nevoie. Fără să vreau, fără să accept măcar, mă lovesc de minutul de uitare în care se dizolvă tot acidul unei secunde crunte.. Şi fără să vrem, cu toţii credem în poveşti şi în finaluri fericite. Dar în unele cazuri, din cauza celui ce nu e pregătit să accepte, nu există nici un final, sau probabil doar unul nenorocit. 

 Dezarmat, privesc în urmă. Ce a fost nu mai revine.. Şi curios, sunt mult mai dispus să accept asta decât eram să accept ce era. Mă pierd în ochii albaştri ce mă taie în mii de bucăţi, şi nu găsesc nici o explicaţie. 

Şi singura ar fi că am preferat probabil să neg o anume realitate, de teama de a nu ajunge prea departe şi a nu exista cale de întoarcere. Acum cât încă mai există puterea de a înfrunta orice pierdere. Acum cât sigur nu era momentul, dar am preferat să trăiesc clipa. De dragul de a-mi dovedi mie însumi că sunt stăpân pe situaţie? Probabil, dar mai mult ca sigur crezând că aşa se vor rezolva multe.

 Mă regăsesc în miez de noapte, liniştit la gândul că sigur nu am făcut ceea ce era corect, dar având speranţa că poate aşa a fost să fie. Fericirea nu durează decât un minut, iar minutul meu tindea să se prelungească. Şi la ce bun? Cândva avea să se sfârşească. Faptul că o parte din mine a murit odată cu secunda de tăcere, iar alta a rămas în Sibiul de mult pierdut, faptul că multe altele s-au răsfirat în patru zări în decurs de ani întregi, din cele mai curioase motive, e irelevant. Pentru că ceea ce nu m-a omorât, m-a făcut mai puternic.

Cândva mă voi întoarce la ceea ce nu am înţeles atunci. Şi probabil voi lua altă decizie. Cândva voi fi într-adevăr pregătit de a face faţă oricărui război sau joc.. Dar probabil că atunci va fi deja mult prea târziu. Pentru că nu e niciodată timp atâta timp cât secundele sunt numărate de teama orei ce va urma... 

 Nu am spus multe, şi totuşi am tăiat cu sălbăticie în grămada de sentimente ce, la urma urmei, au avut un rost..

 Şi din păcate optimismul nu mă ajută. Nu în cazul acesta. E singura excepţie, şi animal de pradă să fiu, tot nu voi putea spera vreodată la ce nu avut, iar când am avut a fost prea puţin ca să înţeleg.

 Omorâţi ziua de mâine.. Să nu vină pentru mine. Nu răspund de faptele ce vor urma, şi nu mă va mai înţelege nici dracul în momentul în care firea mi se va pierde chiar şi pentru o fracţiune de secundă..

Iar titlul l-am găsit surprinzător de potrivit cu ajutorul unei colege.. Mersi! Ce nu face hazardul când te aştepţi mai puţin..