Three minutes...

 Mai am doar trei minute... Trei minute în care să mă gândesc bine.. Cine sunt? Cine am ajuns? De unde am venit?.. Şi unde mă duc?..

 Sunt cele trei minute de întrebări retorice. Sunt doar trei, pentru că îmi ajung. Nici nu doresc mai mult. Sunt cele trei minute în care pot pur şi simplu suna pe cineva doar pentru a-i spune trei cuvinte. Trei minute pentru a-mi aduce aminte ce, de ce, cum şi când a meritat să trăiesc alte trei minute.

 Timp irelevant, momente ce acum sunt, iar până apuci să te uiţi la ceas, au trecut de mult.. Minute zburătoare, secunde înşelătoare, clipe ce-şi sacrifică rostul cu fiecare trecere a fiecăror trei minute.. 

 Gândurile mi se zbat neuniform printre visele tainice.. Sute de imagini, mii de amintiri, milioane de secunde de mult apuse îşi bat calea cu repeziciune prin ochii minţii, doar pentru a se dispersa undeva în neant, odată cu observarea lucidă a trecerii celor trei minute.. 

 Iar timpul trece.. Cu fiecare trei minute, îşi bate joc de planurile noastre, cu fiecare trei secunde ne înşeală dorinţele arzătoare, iar cu fiecare trei fracţiuni de secundă ne rupe dorinţa de a privi în ochii aceluia care merită, lăsându-ne mereu cu impresia că vor veni alte trei minute în care vom avea timp să spunem ce probabil am mai spus, să ne gândim la ceva ce am amânat, sau să dăruim ceva ce alţii şi-au dorit.. 

 Impresie inutilă! Planuri ce se frâng odată cu situaţiile neprevăzute, dorinţe deşarte ce nu-şi mai au locul în viaţa cu ritm mult prea rapid, idei şi gânduri ce se dărâmă într-o clipă doar pentru că în trecut am preferat să ignorăm.. Alte trei minute.

Poate cândva nu voi mai avea trei minute la dispoziţie, ci trei secunde pentru o decizie vitală. Poate odată cele trei minute vor fi mult prea lungi pentru a aştepta un răspuns atât de mult dorit.. Şi de fiecare dată vom rata alte trei minute care ar însemna mai mult decât trei ani risipiţi în discordie, doar de plăcerea de a nu părea nebuni de legat pentru faptele comise. Poate odată ne va părea rău că am pierdut aceste minute, şi oricât ne-am zbătea, oricât ne-am dori, ele nu se vor întoarce.

 Şi chiar de ne-ar fi viaţa lungă, omul pune accent pe planurile de viitor, care sunt mult mai importante decât cele trei minute de prezent.. Şi uită că nu trăieşte doar pentru ziua de mâine. Ci pentru acum. Pentru cele trei minute ce se scurg uşor, chiar acum.

Cele trei minute ale mele au trecut de mult.. Voi avea alte trei minute la dispoziţie. Altcineva mai are probabil doar un minut pentru a-şi pune amarul de ani la socoteală.. 

 Iar timpul trece.. Trece.. Ce a fost a apus odată cu cele trei minute de luat la revedere.. Vor urma altele? Probabil.. Dar acelea care şi-ar fi avut rostul, oricât de nebuneşti gânduri ne-am fi reprimat, nu se mai întorc. 

Can I have just three more minutes?

Here we go again...

 Am promis că revin cu impresii din trafic. Nu prea multe că e 7 jumate, şi îs chior de somn. Cum ziceam, ieri m-am prezentat pe la ţară. 100 de km, jumate pe Dealul Negru. Care este, cum bănuiam, peticit în mare proporţie.

 Cum e vorba aia... "Nici prea prea, nici foarte foarte.." Respectiv, nici prea rupt, dar nici ne-circulabil. Neaglomerat la dus... Puţin mai "încolonat" la întoarcere. Cu vreo sută de jderi cu "merţane şi bnw", care mai de care mai grăbiţi. Asta până ajungeau în coloană, şi îi prindeam din urmă. În rest, totul ok. 

 Total: 260 de km toată ziua... Şi câteva ore de somn.

 Dacă eram în stare, făceam azi un post bun. Numai că, din varii motive, m-am trezit să fug iar la ţară. 

 Probabil că voi reveni din nou cu un post mai lung diseară. Acum caut termos-ul să îl îndop cu cafea. Tare, că altfel nu o să îmi fie prea bine..

 Cine face azi un Vâlcea - Piteşti? Ne vedem în trafic! 


Later edit: În două zile am parcurs cam 700 de km.. Şi mă apropii uşor dar sigur de "pragul psihologic" de 10 000 de km.. "Ăi mari" or să râdă de mine pe sparte.. Dar vin cu două argumente bune pentru care mă bucur că am ajuns până aici momentan.. Am parcurs atâţia km fără incidente.. 
Şi mai ales: fără frâne! Heh heh, asta a meritat menţionată.

On the road again!

 M-am trezit cu noaptea în cap (respectiv 8) ca să fug la ţară. O binemeritată pauză de câteva ore, far away from the crazy city. Şi am pus melodia asta pe un nivel de decibeli niţel mai accentuat decât ar fi nevoie.. Me likes it!

 În câte avem azi? 25 martie.. O zi numai bună, pentru orice scop. Chiar şi pentru a scrie rapid un post înainte de plecare.

 Chior de somn, reverific toată lista de dinainte de plecare: ţigări? Este. (Fir-ar capu' tău Vanghelie, că prost ne-ai învăţat!) Maşină? Este. Cu acte? Cu acte. (Am luat ITP-ul alalteri!). Rovignetă? E şi din aia... Damn it!  Chit că nu merită.. Asigurare era deja.. Mai trebuie un plin. (Ieftin, să trăiască GPL-ul!).

Şi să nu uit. Cafea? Avem, avem. Mai punem la socoteală o ţinută lejeră dar elegantă de drum, ochelarii polarizanţi pe nas, and Piticu' is ready for the trip.

 Acesta este un post random, (revin la idee... băi... e 8! nu am de gând să scriu vreun text memorabil...).. Şi presupun că voi reveni cu impresii la întoarcere. Să vă prezint situaţia Dealului Negru niţel. Aud că e bunicel, l-au mai peticit.. (Şi noi ne bucurăm de faptul acesta, în loc să îi blestemăm că nu au făcut treabă serioasă.. Dealtfel nici nu era de aşteptat).

 Iar pretenţia mea de a avea un blog tare schimbător, nu s-a schimbat. Ştiu că probabil ar trebui să am un anume stil care să se regăsească în toate post-urile, ştiu că mai mult ca sigur nu are nici un rost să mă învârt în jurul cozii, şi să mă mut de la metafore la 'casual speech', dar nici nu mai dau înapoi acum. Nici nu vreau titlul de 'blogger-ul sezonului' (an e mult spus), dar nici nu îmi convine să las multe lucruri nescrise pentru că.. Nu se potrivesc cu restul articolelor.

 Până una-alta, ia uite ce scrie camionagiu pe aici.. Găsesc blog-ul lui tare interesant.. Şi cred că e singurul pe care l-am citit de la cap la coadă, probabil pentru că m-a interesat domeniul.

 V-am lăsat, Piticu' a ieşit iar pe şosele.. 

 Beware!

Bomba secolului!

 Post scurt şi la obiect, iar la cât de contrariat mă simt după ce am aflat astfel de ştire, nici nu încerc măcar să compun un post bun. Aviz celor ce nu prea suporta manelele, şi preferă rock-ul în schimb, acest articol vă va şoca! Asta ori e farsa secolului, ori înseamnă sfârşitul manelelor.. Deşi în cazul de faţă, astfel de sfârşit nu se anunţă deloc atractiv..
 Sursa: Cancan.

In search of sunrise...

  Ah, a venit şi primăvara. Pe bune de data asta. Şi se consideră că e prima zi când mă bucur şi eu de ea.. Ultimele trei fiind "muncite", şi la propriu, şi la figurat. Cu obişnuita noapte de discotecă intercalată între aceste zile.. A meritat! Din plin chiar. Şi cu absenţa şefului de sâmbătă până duminică, de am lucrat toţi parcă mai cu spor.. Şi ajunge explicaţia pentru absenţa îndelungată de pe aici.

 In search of sunrise? Da, sunt în căutare. Nu de inspiraţie, nu de fericire. Fericirea constă în momente şi clipe, probabil durează un minut uneori, altădată - două ore.. Dar nu o caut. Nu. Acum caut răsăritul. Şi sunt pe cale să dau tot ce am mai bun sezonul acesta. Pentru toate secundele nebuneşti ce au trecut, pentru toată recunoştinţa la adresa celor care au fost acolo când am avut nevoie, pentru toate planurile ce urmează să se îndeplinească, şi pentru toate orele în care nu contează altceva decât propria libertate. Pentru asta caut răsăritul. Din simplu motiv că începe o nouă zi în care sunt liber să cutreier zările şi să mă bucur de tot ceea ce am aşteptat cu atâta intensitate. Iar cea mai proastă lună din an e pe sfârşite. Şi toate s-au rezolvat cum mă aşteptam, pe anumite planuri într-un mod mai plăcut decât aş fi sperat.

Şi iar mă îmbăt şi mă îndrăgostesc de aroma aerului călduţ de primăvară. Care ascunde atâtea lucruri, ce abia aşteaptă să fie descoperite şi trăite. De lumina soarelui care străluceşte de parcă n-ar mai vrea să apună. De drumul liber pe care nu vreau altceva decât să îl conduc alene.. Şi probabil de tine, pentru că oricât de mult nu te-aş cunoaşte, am timp să te descopăr.. Am o primăvară întreagă la dispoziţie chiar!

 Mai lasă-mi primăvara o zi. Pentru că ziua de care mă temeam a trecut. Şi soarele a răsărit din nou.. A nu ştiu câta oară, fidel ca de obicei, la datorie, pregătindu-mi, mie şi vouă, o nouă zi, fiecare cu necunoscutul şi miracolul orelor imprevizibile.. 

Have a great spring sunrise! 

Scrisoare

 Omorâţi ziua de mâine. Să nu vină pentru mine. Pentru că astăzi am cedat într-un final şi m-am lăsat pradă temerii de altădată. Am tăiat, am spânzurat, am tocat mărunt şi nu mi-a păsat în cine lovesc. Observ urma de cruzime parcă din alţi ochi acum. Şi nu îmi place deloc momentul de egoism sălbatic de care am dat dovadă.  Ce s-a ales de consecinţele pentru care eram atât de pregătit? Rămâne de văzut. Dar nu le doresc. 

Şi la ce bun? Într-un final mă lovesc tot de ce am nevoie. Fără să vreau, fără să accept măcar, mă lovesc de minutul de uitare în care se dizolvă tot acidul unei secunde crunte.. Şi fără să vrem, cu toţii credem în poveşti şi în finaluri fericite. Dar în unele cazuri, din cauza celui ce nu e pregătit să accepte, nu există nici un final, sau probabil doar unul nenorocit. 

 Dezarmat, privesc în urmă. Ce a fost nu mai revine.. Şi curios, sunt mult mai dispus să accept asta decât eram să accept ce era. Mă pierd în ochii albaştri ce mă taie în mii de bucăţi, şi nu găsesc nici o explicaţie. 

Şi singura ar fi că am preferat probabil să neg o anume realitate, de teama de a nu ajunge prea departe şi a nu exista cale de întoarcere. Acum cât încă mai există puterea de a înfrunta orice pierdere. Acum cât sigur nu era momentul, dar am preferat să trăiesc clipa. De dragul de a-mi dovedi mie însumi că sunt stăpân pe situaţie? Probabil, dar mai mult ca sigur crezând că aşa se vor rezolva multe.

 Mă regăsesc în miez de noapte, liniştit la gândul că sigur nu am făcut ceea ce era corect, dar având speranţa că poate aşa a fost să fie. Fericirea nu durează decât un minut, iar minutul meu tindea să se prelungească. Şi la ce bun? Cândva avea să se sfârşească. Faptul că o parte din mine a murit odată cu secunda de tăcere, iar alta a rămas în Sibiul de mult pierdut, faptul că multe altele s-au răsfirat în patru zări în decurs de ani întregi, din cele mai curioase motive, e irelevant. Pentru că ceea ce nu m-a omorât, m-a făcut mai puternic.

Cândva mă voi întoarce la ceea ce nu am înţeles atunci. Şi probabil voi lua altă decizie. Cândva voi fi într-adevăr pregătit de a face faţă oricărui război sau joc.. Dar probabil că atunci va fi deja mult prea târziu. Pentru că nu e niciodată timp atâta timp cât secundele sunt numărate de teama orei ce va urma... 

 Nu am spus multe, şi totuşi am tăiat cu sălbăticie în grămada de sentimente ce, la urma urmei, au avut un rost..

 Şi din păcate optimismul nu mă ajută. Nu în cazul acesta. E singura excepţie, şi animal de pradă să fiu, tot nu voi putea spera vreodată la ce nu avut, iar când am avut a fost prea puţin ca să înţeleg.

 Omorâţi ziua de mâine.. Să nu vină pentru mine. Nu răspund de faptele ce vor urma, şi nu mă va mai înţelege nici dracul în momentul în care firea mi se va pierde chiar şi pentru o fracţiune de secundă..

Iar titlul l-am găsit surprinzător de potrivit cu ajutorul unei colege.. Mersi! Ce nu face hazardul când te aştepţi mai puţin..

Falling for a second..

File de poveste.. 

 Cu moralul la pământ. Aşa mă simţeam aseară. Constatând cu o urmă de zâmbet că cea mai proastă lună din an a ajuns deja la jumate, că în decurs de două săptămâni mi-a fost şi cald, şi frig, şi chef, şi dor - că am petrecut o perioadă de schimbări fără rost... Trecând de la o extremă la alta, fără nici cea mai vagă intenţie de a mă concentra doar asupra uneia, iar în momentul în care am încercat să o fac şi să mă axez doar pe ce mă interesa mai mult, s-a năruit totul în fracţiunea de îndoială şi nesiguranţă.

 Am cerut un minut de pauză, am cerut o clipă de gândire. Şi la ce bun dealtfel? În starea asta nu pot lua o decizie. Însă mă pricep de minune la a-i enerva şi pe ceilalţi din jur - ceilalţi care dealtfel nu au nici o vină pentru discordia din capul meu.. dar se nimeresc a-mi sta în drum când nu e momentul.

 Firea impulsivă, moştenită probabil de la tatăl ce altădată îmi dorea tot binele din lume, iese la iveală în cele mai nepotrivite momente. Tai şi arunc tot din calea mea, de nevoia de a-mi face loc, doar eu, fără a ţine cont de alţii, prin lumea perfidă. Şi cine e de vină pentru asta? Probabil eu, mai mult ca sigur anii petrecuţi între patru pereţi reci, croşetând planuri de viitor de azi pe mâine.. 

 La ce bun a-mi cere scuze acum celor pe care i-am atins cu un cuvânt nedorit în trecut, la ce bun a-mi dori să dau timpul înapoi? Nu mai vine... Iar greşelile se adună. Una câte una, în timp ce stiva creşte mare. 

 Cer timpul meu de altădată înapoi! Cu o rugăminte copilărească cer vremurile apuse în care poate era mai bine să acţionez altfel.. Să spun altceva.

 Îmi cer anii de nebunie înapoi, îmi cer perioadele lipsite de griji când tot ce conta erau două ore de râs bun cu cel mai apropiat prieten, şi mă rog la stele pentru un minut din anii trecuţi când nu conta câţi bani am în buzunar ci câte momente de libertate şi veselie petreceam cu cine se nimerea.. Îmi doresc verile toride când uram praful, căldura şi liniştea de pe străzi, pentru a evada în miez de noapte şi a fugi la o baie cu un amic nebun... Şi aş da totul pentru a revedea câteva persoane ce atunci erau la loc de cinste în sufletul meu şi a le spune... Lui, că l-am iertat şi l-am iubit mult mai mult decât a crezut, că l-am stimat pentru ce era, şi unde m-a adus... Ei, de ce am iubit-o şi cât mi-a părut de bine că am rămas totuşi amici... Şi lui, prietenul bun din anii repezi cu care altădată ne uita Dumnezeu pe o bancă în mijlocul primăverii, cu berea între noi vorbind de câte-n lună şi-n stele.. Şi lor pentru că m-au învăţat să nu pun la suflet răutăţile ci să trec peste, mereu cu botul sus, mereu cu siguranţa că o anume zi nu mă poate doborâ aşa uşor..

 Nimic nu a trecut, şi nici de mi-aş dori nu aş putea să dau cu buretele peste unele momente.. De ce continui totuşi să fac mereu greşeli şi să spun vorbe ce apoi par ironice şi nu-mi aduc nimic bun? Asta numai dracu` ştie.. 

 Iar eu sunt atât de berbec încât să cred că toate se vor rezolva odată cu venirea verii, că va fi din nou cum îmi doream şi că toate se vor aşeza la locul lor în momentul în care mă voi găsi - în compania potrivită - la o terasă în aer liber cu berea (non-alcoolică, - se presupune că sunt şofer conştiincios) în bot, şi cu grijile făcute bagaj şi aruncate cât colo..  Când or veni şi vremurile astea bune? Din nou - dracu` ştie.. 

Be the best and fuck the rest... Oare? În cazul acesta nu se aplică - ce te faci când şi restul decid să nu mai dea doi bani pe tine?

 Ridic botul umed şi adulmec zările îndepărtate.. Vara e undeva aproape. Iar eu nu mai am stare, dar ceva îmi spune că încă merită să aştept.. 

    

Remember..

 Scad... Adun... Împart la şaişpe. Nu e bine. Încă odată. Gândurile se adună. Le împart din nou, le multiplic, le trimit în patru zări, dă cu minus. Ah, fuck it. I miss it. I miss the spring. Hai să facem grevă împotriva iernii. Să ne adunăm toţi, şi să o ignorăm pur şi simplu. Poate trece. Mă uit pe geam, încă ninge. What the fuck? Păi nu asta era ideea.. Iarna are ambiţia diabolică de a mă sfida. Pe mine şi pe voi toţi.
 Mă consum, fumez alene, alung gândurile ce s-au adunat înnebunite la poarta minţii şi urlă a extaz, mor de dor, mă sting de zilele de altădată, cer, nu primesc, iau cu forţa dar nu mi se dă, împrumut şi urlu din nou. Ah, fuck it again. Unde sunt clipele de altădată? Unde sunt zilele, unde sunt nopţile ce altădată aveau un rost?
 Propun ca metodă de relaxare două cântece cu valoare spirituală, vechi de când eram toţi de-o şchioapă şi lumea întreagă era doar a noastră... De dragul vremurilor de mult apuse, de speranţa zilelor ce or să vie. Poate se înduplecă şi iarna pe versurile astea şi face loc soarelui atât de aşteptat..

The beast..

 Fiara din mine pândeşte... Momentul oportun să atace. Pe toţi cei care m-au atins odată cu un simplu cuvânt, fad şi fără valoare pentru ei, dar ascuţit pentru urechea ce l-a înţeles. Pe aceia care m-au doborât din plin, doar din simpla plăcere de a părea ei mai... Puternici? Iar eu mai.. prost? Momentul de glorie al unuia nu trebuie să se transforme în durerea altcuiva, sau să provină din ea. Am tăcut.. Şi i-am lăsat. Hiene diabolice, înfruptându-se cu propriul orgoliu, câini hămesiţi de goana nebună după putere, şi himere fardate al căror singur scop e acela de a.. Nu recunoaşte de fapt. Că şi lor le e frică la rândul lor. Să nu care cumva să cadă, pradă propriilor sentimente, şi.. cumva să pară slabi în ochii celor care îi privesc la momentul respectiv? Societatea actuală se bazează pe principiul - "cine e mai bădăran, ăla are mai multă valoare". S-avem pardon... Cu alte cuvinte s-ar traduce - "atâta timp cât dau de cineva mai slab ca mine şi reuşesc să îl înjosesc, e cu atât mai bine pentru mine, în ochii altor proşti care pun preţ pe prostie şi minciună".

 Fiara din mine jubilează... Cu un cuvânt omor pe oricine stă în calea mea şi a idealurilor mele. Cu o privire doar, îl sfâşii în bucăţi, cu singura speranţă de a-l face să regrete doar un moment.. Purtarea dinainte. Adevărul doare! Şi toţi aceia care se dau viteji, înnebunesc în faţa cui are curajul de a spune adevărul pe faţă. Aleargă, însetaţi de sânge, aruncă, sparg, urlă, înjură, râd prosteşte, fac orice pentru a nu recunoaşte că mai apoi, când sunt singuri şi cred că nu îi observă nimeni, pur şi simplu cad în genunchi. În faţa adevărului. Şi îl urăsc pe acela care a avut curajul să li-l arunce în faţă, gol şi fără ascunzişuri. Şi regretă faptul că oricât de puternici ar dori să pară, de fapt sunt mult prea slabi pentru a accepta că cel pe care tocmai l-au îngropat în nămol a avut curajul să se ridice şi nu să le răspundă cu aceeaşi monedă - nu, ci să le spună tocmai ce nu voiau să audă. 

 Voi sunteţi eroii nimănui! Criminalii sufletelor, ce au reuşit să alunge şi ultima fărâmă de bunătate a celor pe care i-aţi asuprit cu vorbe reci, fapte ironice şi zâmbete răutăcioase.. Din cauza voastră unii nu vor mai fi ei niciodată, alţii nu vor mai găsi curajul să se ridice de unde au căzut, mulţi au murit, şi încă şi mai mulţi au ales singurătatea, convinşi că nu sunt buni de nimic.. 

 Încă încruntat din cauza jivinelor fără conştiinţă, mă ridic şi zâmbesc uşor malefic. Va veni şi vremea voastră... Iar nimeni nu e sclavul abuzurilor de orice fel al altcuiva.. Şi simplul motiv pentru care probabil acceptă o perioadă asta, e pentru că aşteaptă momentul oportun de a se ridica cu cel mai fioros urlet demonic, pentru a-l reduce la tăcere pe acela care l-a încătuşat cu cruzime atâta timp...

 Fiara din mine aşteaptă.. A iertat de mult, dar nu a uitat.. Se va ridica odată, maiestuoasă, năvalnică, învăluită în aura puterii strânsă atâta vreme, şi va înlătura pe oricine va fi atât de nesăbuit încât să îmi stea în cale.. fără teamă, fără şi cel mai mic regret, chiar şi cu acceptarea oricăror consecinţe, se va răscula împotriva coioţilor fără maniere... Dar nu acum..

La ce bun?...

 Deşi în parte adevărat, în parte imaginat, post-ul acesta îl pregăteam de ceva vreme.. Dar va trebui să mai lucrez pe idee, nu e exact ce am dorit să iasă.. Deocamdată îl las aşa, probabil voi reveni în alt moment de sclipire nebună..

Spring road...

 Recunosc. Am tras chiulul de pe blog. Motivul? Bineînţeles, serviciul pe cât de necesar, pe atât de stresant. Şi probabil, mai mult ca sigur, din cauză de pană de idei. Unde e inspiraţia mea?... S-a pierdut în zare. Ascunsă în spatele a mii de promisiuni, speranţe şi gânduri care mă împiedică să mă concentrez bine.

 De aproape jumătate de an, fac un anume drum, probabil mai des decât ar fi nevoie, poate mai rar decât aş vrea, dar cu siguranţă l-am parcurs de multe ori, de fiecare dată parcă descoperindu-l din nou. L-am văzut şi vara, şi toamna, şi iarna, şi probabil că şi într-o zi de primăvară, de mult apusă. Uneori pe înserat, alteori în miezul zilei, câteodată aglomerat, dar de cele mai multe ori liber şi frumos. L-am parcurs, metru cu metru, în miez de noapte, în arşiţa verii, pe gerul din iarnă, de fiecare dată cu liniştea şi siguranţa necesară. L-am alergat! L-am alergat aproape de fiecare dată la dus, şi uneori şi la întoarcere, l-am condus turbat, dar am ştiut şi când să merg cu calm, l-am încetinit de fiecare dată când doream să simt un anumit viraj, şi l-am alergat din nou pe toate porţiunile drepte care mi-au permis să mă desfăşor. În goana nebună a nervilor întinşi la maxim, am încercat să îl sfidez, dar nu am reuşit să îi schimb destinaţia, şi de fiecare dată când l-am condus în lene, cu o stare de satisfacţie pe bot, m-a lăsat să merg uşor, nu mi-a scos nimic neprevăzut în cale. 

 Un simplu drum, pe care am văzut atâtea, fără să cred uneori ceea ce văd, drumul sinuos care m-a dus undeva unde altădată numai cu gândul puteam ajunge, drum scurt dar a cărui imprevizibilitate apare doar odată ce el mă aduce la destinaţie.. Un drum la care ţin fără să vreau, pe care îl cunosc şi mă cunoaşte, şi care simte de fiecare dată că îl parcurg de plăcere, nu de nevoie, de dragul zilelor de altădată şi de plăcerea momentului..

 Drumul nu s-a schimbat, e acelaşi, dar senzaţia de a-l simţi de fiecare dată, în viteză sau încet, în cursul zilei sau trecut de miezul nopţii, e alta. Pentru că ştiu unde mă duc, uneori ştiu şi de ce, dar mereu găsesc altceva decât mă aştept la capătul său. Şi îmi place! Teama de necunoscut a dispărut în momentul în care am ales să parcurg drumul acesta, şi numai el ştie câte ilegalităţi am săvârşit aproape de fiecare dată când l-am început.. O singură dată nu m-a iertat, dar asta nu m-a oprit să îl iau iarăşi de la capăt, înfruntându-l cu obrăznicia tipică vârstei, dar şi cu optimismul ce mă caracterizează..
 Drumul meu. De ieri, de azi, de zilele însorite ce vor urma.  De dragul a ceea ce voi găsi, de teama a ceea ce nu accept să pierd, de liniştea ce mi-o conferă de fiecare dată când îl conduc doar din simpla plăcere de a-l simţi din nou, şerpuind sub sentimentele năvalnice, disipându-se în trecut doar pentru a apărea din nou când am nevoie să îl întâlnesc.

 Iar drumul în cauză? Vâlcea - Băile Olăneşti.. Da, l-am mai amintit de câteva ori, dar am decis că merită un post dedicat doar lui. Din atâtea motive...

Drive free!...

Spring time

 Ş-a venit şi primăvara... Naivă, cu un strop de căldură - exact atât cât trebuie, cu soarele care şi-a mai ascuns colţii cât de cât.. Şi cu un cer albastru cât cuprinde... Presărat de nori bătuţi de un vânt cald.. Nu mă mai satur. Şi ceva îmi spune că fiecare dintre cei care bat străzile zi de zi, fiecare persoană, fiinţă, creatură, s-a oprit un moment ieri, a adulmecat aerul proaspăt, şi a reflectat la acelaşi gând ce a înflorit în minţile tuturor: "E primăvară!".. Apoi şi-a continuat drumul, hotărând să lase în urmă gripa, criza, şi toată iarna rece şi grea. Şi probabil că fiecare a alergat să dăruiască un mărţişor acelora care le-au făcut zilele mai uşoare şi mai frumoase, acelora cărora au meritat atenţia, şi de ce nu, acelora care sunt acolo cu bine-definitul scop de a exista pentru cineva.

 Efemeră în sinea ei, primăvara aduce totuşi ceva nou în fiecare an. Fie că e persoana care aduce mărţişorul, fie că e norocul ce te loveşte când nu te aştepţi, fie că e pur şi simplu atmosfera de pace şi natura care înverzeşte ca de fiecare dată - totul pare nou odată cu venirea anotimpului călduros. 

 Revin fără să vreau la acel vers din Vama... "Au trecut ani... Au trecut mulţi ani şi.. Viaţa s-a schimbat.." Iar odată cu viaţa, s-a schimbat şi primăvara. Şi fiecare o simte altfel de la an la an. Dar de fiecare dată, toată lumea simte că a venit iar anotimpul care dă viaţă tuturor, şi într-un fel ne inspiră să trăim mai bine, mai intens, şi ne dă acea sete de viaţă pe care numai vântul cald din aroma dimineţii însorite îl poate aduce. Propun să înceapă Anul Nou pe 1 Martie.. Să ne scuturăm de iarnă şi să o luăm iar de la capăt, curioşi de noutatea adusă de primăvară. Sau poate că e o propunere proastă, cine ştie.

 Iar eu? Am preferat ca de fiecare dată, să încep prima zi de primăvară în cel mai bun mod cu putinţă, adăugând un strop de savoare, un strop de pasiune, puţină adrenalină, un vers ce niciodată nu se va invechi, şi tot acel ceva pe care pun preţ mai mult, şi fără de care începutul primăverii ar fi fost fad. Iar asta e a doua zi de primăvară.. Şi ca fiecare din multele ce au rămas, se anunţă interesantă. Iar fetelor le urez cât mai multe mărţişoare, de la oricine s-o nimeri. Nu conteză atât persoana, cât gestul, şi nu atât obiectul, cât fapta, iar dacă e venit din suflet, valorează mai mult decât cel mai gros lanţ de aur imaginat. Pentru că lanţul se amanetează, dar nu şi pasiunea.

Have a great spring!