A dream come true

"Ce mai caut eu aici?.. Ce am căutat vreodată? Și cui îi pasă?"

Întrebări deșarte, fără un sâmbure de răspuns. Întrebări pe care și le pune fiecare într-un anume moment. Iar răspunsul se află în noi. În vorbele, faptele și acțiunile noastre.
Ce căutăm? Fericirea probabil. Și un strop de liniște sufletescă. Pentru că stă în firea omului să își dorească ceva mai bun, și ar face orice pentru a-și îndeplini visele și idealurile.
Probabil, fiecare dintre noi are un scop bine stabilit în lume. Și pentru fiecare, destinul a cusut încă din vremuri neștiute, un fir de viață încărcat cu evenimente neprevăzute. Și pentru ce să luptăm, dacă nu pentru propria noastră viață?
Mulți prevăd sfârșitul în anul ce va urma. Dar eu.. Eu stau liniștit. Pentru că orice va fi, am presimțirea că vom trece cu bine peste. Nimeni nu are dreptul să cunoască viitorul, nici ce este rezervat fiecăruia.. Pentru că atunci nu ar mai exista suspans și fericire. Ci ar fi totul monoton, și am aștepta cuminți să trecem peste perioade grele și să vină zilele bune.

Au trecut cinci zile din acest an, zile încărcate și nopți dormite pe fugă. Zile în care am simțit din nou ce înseamnă să trăiești, să aștepți ceva ce îți dorești.. Cinci zile în care am iubit, am promis și am luptat pentru o cauză pe care mai demult o credeam pierdută.
Și sunt recunoscător! Pentru că sunt aici, am tot ce am nevoie, iar anul a început bine, alături de persoane dragi, exact cum nu mă așteptam, dar cum visam să fie.

Uneori, doar uneori.. visele se împlinesc. Și la ce bun să aruncăm tot ce merită, ce e mai frumos, pentru acele clipe grele care durează mult mai puțin decât avem impresia?
Totul trece.. Și bune și rele. Doar că pe cele rele, le simțim mai intens. Dar nu merită să lăsăm dorința și speranța deoparte. Cineva acolo sus ne iubește, și nici asta nu avem voie să uităm.

Vreau să zbor. Pe drumuri de iarnă, înzăpezite,să fie totul alb, și să fiu liber spre apus.. Să nu mă oprească nimeni! Să îmi iau avânt și să cutreier o țară întreagă, cu flăcările pasiunii în suflet, să las tot ce nu a fost bine în urmă, și să lupt cu nemurirea pentru o zi de libertate!..
Vreau.. Dar rațiunea îmi spune să dau dovadă de maturitate, și să am o secundă răbdare. Pentru că munții sunt tot acolo, marea mă așteaptă, iar drumul meu, drumul pe care îl simt cu aceeași intensitate mereu, nu pleacă nicăieri..

Este ora 1:04. Ce scriu eu aici? Nici nu recitesc.. Nici nu dau importanță că nu are nici un înțeles, și nici o legătură.. Vreau doar să scriu. Să fac ordine în toate gândurile și nelămuririle ce și-au făcut loc în minte..
Vreau un minut în care să nu îmi pese. De cine mă judecă, de cine mă privește, și cum par în ochii lumii. Un minut.. apoi îmi pot relua statutul social.
Și nimeni nu are idee câtor oameni le sunt recunoscător că am ajuns unde sunt acum.. Probabil vor afla, poate e mai bine să nu știe.. Contează doar că am trecut prin destule, și mereu a fost cineva acolo care să mă ridice. Iar eu am încercat să îi răsplătesc, ajutând la rândul meu, măcar cu o vorbă, pe cei care m-au căutat.

Iar dacă ar mai fi ceva de adăugat, ar fi doar că nu am răbdare să vină ziua de mâine. Pentru că vreau să trăiesc, să mă zbat și să am grijă ca totul să fie ok..
Vreau să visez, să mă pierd în brațele ei, să mulțumesc pe toată lumea, și apoi.. Abia apoi.. Îmi voi permite să vă spun...
.. noapte bună..

Vă urez un an cât mai bun, cu împliniri pe toate planurile, cu tot neprevăzutul ce poate exista.. Și fie ca toate dorințele să vi se împlinească.. Fix atunci când vă așteptați mai puțin, dar aveți mai multă nevoie!

Leo..

   Do you remember this?
 Oare câți dintre voi mai ascultați Goran Bregović? Piesa asta mi se pare operă de artă. Și an de an, iarnă de iarnă, o ascult. Pentru a-mi aminti de unde am venit, ce am făcut, și ce am învățat nou.. Ce s-a schimbat și ce a rămas la fel în clipa ce a trecut între copilărie și prezent.
 Și pe câți dintre voi nu vă macină amintirile? Gri, colorate, pline de fericire, sau încărcate de ani grei de tristețe? Dar trecutul a rămas acolo.. Avându-și poate rostul lui, fără puterea de a se întoarce vreodată. A rămas undeva unde nu îl mai putem atinge, nici vedea, nici simți. Iar amintirile sunt cele care umplu golul lăsat în urmă.
 Dar hai să nu trăim din amintiri. Bune, rele, cum or fi.. Sunt totuși, doar amintiri. Observ cum cineva se zbate acum pentru greșeala făcută cu ani de zile în urmă, iar altcineva încă nu poate trece peste ceva ce a pierdut.. Cineva e încă recunoscător pentru o faptă pe care binefăcătorul a uitat-o de mult, iar altcineva se condamnă pentru că nu a avut puterea de a încerca atunci..
 Iar toată lumea încearcă să ia model pe altcineva, de la care să învețe, și să îi fie asemănător. Dar oare e corect?
 Ne regăsim în tipare, ne pândește din umbră ceea ce am văzut la idoli, dar oricât am încerca.. Nu putem.. Nu putem să găsim calea de a trece peste anumite lucruri, nici de a rezolva anumite probleme.. Chiar dacă celor pe care îi ridicăm pe un soclu li se păreau atât de ușoare!
 Și atunci? Când din neant apar situații în care am vrea să alergăm spre cei ce ne ridicau odată, spre cineva care avea întotdeauna un sfat.. Spre acel cineva care nu mai este, și oricât ne-am dori, nu se mai întoarce. Abia atunci nu ne rămâne altceva decât să ne descurcăm singuri. Să învățăm din amintiri.. Și să luăm propriile decizii.. Cu condiția de a ne asuma consecințele, oricare ar fi acelea. Iar cu fiecare greșeală sau succes, cufărul experienței se umple. Iar noi ne schimbăm.. Poate în ceva mai bun, poate în rău, poate în ceea ce ne-am dorit dintotdeauna să fim dar nu am găsit calea, sau poate în ceea ce au dorit alții să fim, dar nu au știut să ne explice de ce e mai bine.
 Observ cât m-am schimbat de ultima dată când am ascultat piesa asta.. Dar ceva îmi spune că nu am schimbat nimic.. Ci doar m-am regăsit. Și mi-am amintit unde voiam să ajung, și mai ales de ce.
 Dar mai am atâtea!.. Atâtea de învățat.. Și am ales să păstrez fiecare amintire, indiferent câte lacrimi ar curge sau cât de zgomotos aș râde doar la un simplu gând ce face parte din trecut. Pentru că fiecare are valoarea sa, și întotdeauna.. Întotdeauna, ceea ce a fost mai bun se va ridica deasupra durerilor.

  Am să închid cu grijă cufărul amintirilor acum, și am să privesc liniștit spre iarna ce va să vină. Și oricât de mult aș vrea, nu voi fi niciodată cel pe care l-am privit cu respect, nici cel care la orice oră avea un sfat binevenit și părea că le știe pe toate.. Dar le mulțumesc fiecăruia în parte pentru ceea ce m-au învățat.

Iar privind într-un mod realist.. La o anumită vârstă, chiar la orice vârstă.. Cei care sunt mai trecuți prin ani decât noi, sau au experiența vieții mai vastă, par mai cunoscători. Iar nouă nu ne rămâne decât să învățăm de la ei. Așa că am să las totuși deschis cufărul experienței, și reticența deoparte.. Și am să calc ușor pe covorul de zăpadă, pentru a nu strivi nici o amintire..

  And if somebody was to ask me why I don't get up right now and take the next train back to New York, it's because you can't say no to your childhood hero.
 I decided to be his best man, but one thing I was sure of :
No matter how much I loved the smell of cheap cologne,
I was never going to become my uncle, and I was never going to sell Cadillacs..  

Fast come back

 Where have you been?
Ultima perioadă a fost... Încărcată. Într-atât încât să nu am timp nici măcar de un articol? Poate.. Dar ca să fiu sincer, nu am vrut să mai scriu. Nu până nu aș fi avut un motiv bun.. O idee interesantă. Poate că oboseala și-a spus cuvântul. Poate că dezinteresul și-a lăsat amprenta..   .. Poate că nu ar trebui să caut pretexte și scuze.
 And the autumn?
Am așteptat toamna aceasta cu mare curiozitate. Și nu s-a dovedit a fi nimic din ce mă așteptam. Ci dimpotrivă, mi-a oferit mai mult decât mă așteptam, mai puțin decât voiam, și în mod sigur, ceva mai frumos decât meritam. Iar încrederea în sine a revenit. Am cui mulțumi pentru asta. Dar prefer să nu o fac prin vorbe.
 And what have you learned so far?
Am observat că nu îmi place să rămân dator. Dar am rămas!... Cu mult prea multe de făcut, și prea puțin timp pentru a le pune în practică. Totuși, am învățat să profit de puținul timp ce îmi este acordat. Am lăsat egoismul deoparte, și m-am împărțit cuminte între toți cei din jur, de la rude până la cunoscuți. 
 Cu toate acestea, dintre toți există o singură persoană careia simt ca nu îi acord nici măcar pe jumătate atenția și timpul cuvenit. Și chiar dacă ei i se pare că ziua a fost perfectă, sau s-a terminat cu bine, simt că se putea.. Și mai bine. Iar acea persoană este fata la care țin. Și care merită tot ce am mai bun de oferit..
 Are you ready?
For what? Îmi place să cred că da. Că sunt pregătit pentru orice, că mi se acordă încrederea necesară, și că sunt privit altfel față de cum eram înainte.. Dintotdeauna am încercat să ofer oamenilor o impresie plăcută măcar, dacă nu chiar bună, în ceea ce mă privește. Însă nu mereu am reușit. E singurul lucru de care îmi pare rău uneori. Și descopăr că e ușor să te faci remarcat și să îți creezi o anumită imagine în ochii unor persoane care rămân doar simpli... Cunoscuți.. Și cu atât mai greu să îi convingi pe alții, din viața cărora vrei să faci parte, că s-au înșelat în privința ta. Greu, dar nu imposibil.
 What about the future?
Poate pentru că sunt 20 de grade afară, deși este mijlocul lui noiembrie, poate pentru că mă simt încă mic, poate pentru că mai am atâtea de învățat... Nu pot să mă gândesc la viitor. Până și iarna mi se pare foarte îndepartată..
 What do you live for?
Pentru a schimba tot ce nu a fost bine în anii ce au trecut.. Pentru a-mi îndeplini vise și idealuri ce altădată păreau de neatins.. Și pentru a însemna ceva și a fi cineva în ochii celor dragi. Și poate.. Doar poate.. Pentru a ieși din anonimat și a face ceva cu adevărat interesant.
 To be or not to be?
To be! Fără îndoială. Sunt mult prea multe de văzut, de învățat, și de trăit în lumea asta ca să ne hotărâm așa deodată că... Nu mai vrem să fim.  
 Will you answer to other questions?
Dacă sunt pertinente, și merită efortul, da. Până atunci vă urez.. Să vă bucurați de toamnă! Atât cât a rămas din ea... 

Profit. Pe gratuitate.

 Știu că sună prostesc. Cum poți face profit din ceva ce este gratis? Să vă răspund.. Foarte simplu. Pentru că nu totul în lumea asta se bazează pe economie. Dar în vremurile acestea, când toți sunt în goana mare după bani.. Nu mai dă nici unul doi bani pe altceva.

 Anul trecut, vă spuneam despre curaj. Despre optimism. Despre dorința de a continua, indiferent prin ce am trece. Anul trecut eram și eu în goana mare după bani, și mi se părea totul posibil în momentul în care îi aveam. Partea proastă e că, deși alergam după himera dătătoare de speranță, nu prin ea am trăit cu adevărat, ci prin cu totul altceva. Offshore ne spune despre vremurile când ne vine să ne tragem de urechi.. Pe noi înșine. De ce?  Pentru că am uitat să trăim.
 Am uitat să visăm. Să sperăm. Să ne dorim. Am uitat să credem în noi înșine. Și e nevoie doar de o singură persoană, care să ne spună două cuvinte, pentru a ne pierde și ultima picătură de încredere personală. Pentru a nu ne mai simți buni de nimic apoi.
 Drept pentru care ne întoarcem... la acel ceva prin care pare că visele noastre se pot împlini. Ne întoarcem la rutină cu gândul de a scăpa de problemele sufletești, ne acaparăm timpul pentru a nu ne gândi la ceva ce doare.  Ne cufundăm în muncă, poate activități, probabil sport, orice care ne-ar lua gândul chiar și pentru o secundă de la ceea ce ne frământă.
 Și la ce bun totuși? Dacă e ceva ce chiar contează, poate fi noapte, poate fi zi, poți fi la concert sau la serviciu, poți înota sau conduce în mijlocul orașului.. Când te lovește. Iar când acest lucru se întâmplă, atunci doare. Indiferent de momentul zilei sau de activitatea întreprinsă. Te privești în oglindă când ai răgazul, și încerci să îți dai seama de ce te-ai ascuns atâta timp de ceva ce știai că nu îți va da pace până nu se va rezolva. Și îți dorești să te arunci, să te zbați, să plângi sau să râzi nebunește, doar doar s-o rezolva atunci, în minutul acela.
 Am trăit un moment ca acesta. Și abia atunci am înțeles de fapt ce vreau cu adevărat, și ce m-ar liniști. Iar acel lucru nu erau banii. Nu mai dau doi bani pe.. bani. Sunt necesari într-adevăr, dar toți banii din lume nu pot cumpăra fericirea sau momentul așteptat atâtea luni. Nimic nu îți poate cumpăra o căsnicie pierdută, și nici nu îți poate aduce înapoi persoana transformată din înger în lup. Și milioane dacă ai avea, nu ți-ar da puterea de a spera că ai totuși un rost în viață. Când toți par a te fi uitat, iar tu zâmbești fals, privind cu durere la ce te așteaptă acasă, când toate lucrurile sunt doar de fațadă, iar tu nu știi unde să te mai ascunzi pentru a căuta în liniște o rezolvare la o problemă, crede-mă, ultimul lucru pe care ți-l vei dori vor fi banii.
 Privesc la oameni care s-au despărțit din cauza violenței domestice, iar între ei a rămas un copil care nu are nici cea mai mică vină pentru ce s-a întâmplat în familia lui. Văd femei care se gândesc numai la puiul lor de acasă, și își doresc cu disperare să îi facă fericiți, și să le ofere tot ce au nevoie. Văd bărbați rămași tați singuri, care acceptă pe oricine care le poate suporta situația, chiar dacă nu este persoana care trebuie, dar lasă totul de la ei ca să aibă copilul doi părinți... și sunt în aceeași goană turbată după valori materiale. Văd persoane care acceptă să le fie călcate sentimentele și speranțele în picioare de aceia pe care odată i-au iubit, dar nu îi pot părăsi pentru că tot el este cel care le oferă siguranța financiară.
 Ceea ce văd în lume mă îngrozește. Pentru că am ajuns să uităm de sentimente, de trăiri, de momente, de nopți pierdute doar de dragul de a sta cu persoana iubită de vorbă. Am lăsat totul în favoare banilor. Iar când îi avem, alergăm să ne îndeplinim vreo dorință care credem că ne va face fericiți. Și suntem.. Dar doar pe moment. Iar când și aceea trece, ne întoarcem dezamăgiți, fix la același țel. De a face alți bani.
 Ciudat totuși, sună ca și cum ne mințim pe noi înșine. Și culmea e că o facem cu același zâmbet pe bot, deși știm cu siguranță că 'fericirea' respectivă este efemeră. Ne mințim azi, ne mințim mâine, iar poimâine e deja prea târziu pentru a ne aduce aminte că problemele se pot rezolva și altfel. Și chiar dacă mai avem un strop de speranță, ne închipuim că nu mai avem timp pentru a face nimic.. Pentru că tot timpul este acordat.. Banilor.
 Cineva îmi spunea mai acum câteva zile.. "Bucură-te că nu ai familie și copii acasă."  Am mai auzit teoria asta, de la multe persoane chiar. Și nu mi-a plăcut cum sună. Într-adevăr, e rău să ai un copil singur. E rău să ai o căsătorie nefericită. Dar cred, și cred din tot sufletul meu, că nu îmi va părea rău în momentul în care voi fi pus în situația de a avea o familie. Iar unde alții au greșit, voi încerca să învăț din greșelile lor, și să nu le adopt în propria mea viață.  Îmi vine să le strig celor care îmi spun asta... "Bucurați-vă și voi că are cine vă aștepta acasă!". Dar nu îmi permit.. Pentru că poate nu toți sunt fericiți cu situația de acasă. Poate că vor mai bine. Și nu suport să văd oameni cărora nu le mai pasă de ei înșiși, ci lasa totul în favoarea celor de lângă ei. De oamenii aceia cine se mai ocupă? Atunci când simt că nu mai au puterea de a continua, atunci când se consideră părăsiți, atunci când ar face orice doar să nu înnebunească la gândul că sunt singuri?
 Am să încerc să fac profit din gratuitate. Iar dacă celor care au nevoie nu le pot oferi bani, voi încerca să le fiu alături în clipe de deznădejde. Pentru că două vorbe bine zise, nu costă nimic. Un gest frumos, asemenea. Iar profitul meu? Va fi acela că voi ajunge să fiu ce am dorit întotdeauna. Cel care aduce soarele după zile întregi de ploaie. Cel care îți ia din mână facturile, și îți arată în schimb pădurea cu toate tainele ei.
 Și la fel cum eu am fost răsplătit cu un vis frumos când totul părea pierdut, voi încerca să le ofer celorlalți ceva din puținul meu, fără a avea pretenția de a primi măcar un "mulțumesc" înapoi. Nu e o promisiune. Nu e nici măcar ceva ce îmi va fi simplu să fac. Dar voi încerca.

 Nu mă judecați. Pentru că ar fi cea mai mare greseală. Ci priviți în jur, și încercați să îi observați pe cei ce se ascund după măști sidefii, iar în urma lor poartă norii. Veți vedea că sunt mulți, foarte mulți. Și ca să îl mai citez odată pe Offshore... " Nu este nimic de condamnat în viața omului. Cea mai mare abureală stă înfiptă aici, în ideea de judecător și condamnare. Dacă am înceta să mai arătăm cu degetul, să fim avocații lui Dumnezeu și oricărui alt zeu, am invăța să trăim cu adevărat în lumea reală." . Asta chiar mi-a plăcut, și merită menționată.
 Și oricine poate face profit din gratuitate. Profit personal, pentru liniștea sa sufletească. Pentru că nimic nu se compară cu senzația că ai fost acolo când cineva a avut nevoie de tine. Iar sentimentele sunt mult mai presus decât banii.. Nu putem uita să trăim și nici să simțim, oricât de materială ar fi societatea ce ne înconjoară.

Dor de ducă...

  Și încă una. Pentru că m-a apucat dorul de ducă, unde aș vedea cu ochii.
Asta pentru că m-a inspirat soră-mea cu al ei vânt de libertate. Aruncați o privire!





Lasă că om crește noi mari și frumoși, și om zbura pe cărări nebătătorite încă.. Mai e puțin..

Just feel it..

 Neapărat. Ascultați asta.





Mulțumesc Andreea. Just beautiful...

Tomorrow's past

   Ieri. Azi. Mâine. Acum 20 de ani. Peste 5 minute. Visul de ieri, devenit amintirea zilei de azi.
 Am citit undeva, că oamenii sunt mult prea ocupați să trăiască în viitor, punând prea puțin accent pe clipa de față, în efortul continuu de a-și îndeplini țelurile îndepărtate, așa că nu trăiesc nici acum, nici atunci. Și de fiecare dată când li se îndeplinește o dorință, nici nu apucă să o guste măcar, că au trecut deja la următorul vis. Iar la bătrânețe se întreabă când au trăit, și de ce pare că viața a trecut pe lângă ei fără să întreprindă nimic interesant.
 Din fericire, nu toți gândesc așa. Din fericire mai există oameni care prețuiesc momentul. Și pun bază pe minutul de azi, pe seara de care au avut atâta nevoie, și nu pe un vis încețoșat, vis pe care nimeni nu ni-l garantează că se va și îndeplini, iar dacă da, atunci când..
Tudor spune aici că "un vis persistent își are rostul lui, și uneori se și realizează." Nimic mai corect, dar hai să nu trăim  doar cu gândul la acel vis. Hai să nu ne bazăm doar pe acea clipă îndepărtată, care Dumnezeu știe când o veni, ci pe ziua de azi. Zi care oricum habar nu avem ce ne rezervă, și mai ales de ce. Da, să continuăm să visăm, să ne dorim, să sperăm, dar să nu uităm să trăim momentul.
 Pentru că viața e plină de surprize. Și atâta timp cât nu suntem singuri pe Pământ, întotdeauna se va găsi cineva care să ne surprindă într-un mod neașteptat. Fie că e un vechi prieten, sau persoana pe care ai cunoscut-o azi. Fie că e omul pe care îl știi de zeci de ani, sau cel căruia tocmai i-ai spus "Bună" pentru prima oară.
Și chiar dacă timpul zboară, și zboară al naiba de repede încă, hai să nu îl ajutăm să treacă pe lângă noi, trăind în viitor. Dacă azi te plictisești, nu aștepta nerăbdător ziua de mâine. Pentru că va veni! Mult mai repede decât o dorești cu adevărat. Și te vei întreba poate.. Unde e viitorul zilei de ieri? Atunci îți voi răspunde... "Tocmai îl trăiești. E azi, acum.. Ți-ai dorit atât de mult să vină.. De ce regreți minutele de ieri? E prea târziu..".
 Îmi pare rău că am făcut parte, și probabil încă fac, din tagma celor care aleargă după vise neîndeplinite. Și îmi pare rău că din toate momentele ce le-am trăit, am simțit cu adevărat doar prea puține. Și dintr-o vară trecută am păstrat doar o bere la o terasă, cu marea în ochi, cu liniștea în suflet, și cu soră-mea lângă mine.. Și doar noaptea în care am adormit liniștit, ținând în brațe pe aceea care odată știa să îmblânzească fiara din mine.
Atât.. Două momente, din sute, poate mii altele. Dar revin cu speranța că poate de acum încolo, voi ști să prețuiesc fiecare clipă la adevărata sa valoare.
Cineva spunea odată, de mult, parcă într-o altă viață că.. "Momentele sunt acele clipe de care nu avem niciodată timp." Hai să ne facem timp. Și hai să facem acel timp, și așa destul de scurt, să conteze. Da, să sperăm la ziua de mâine, la zăpada de atunci, la un vis de iarnă, dar să nu uităm să trăim și ziua de azi. Pentru că oricât de scurtă ar fi, are farmecul ei aparte.
 La fel cum au avut orele petrecute într-un pub micuț, dar atât de primitor.. Pentru că din nou, am dat bir cu fugiții, zilele trecute, în Sibiul meu de altădată. Cum spunea un coleg, pentru a mă regăsi. Și am făcut-o. Inoportun, fără măcar a visa în prealabil, am fugit de nu m-am văzut. Ce mai contează că am lucrat apoi două zile? Le-am trăit și pe acelea cu aceeași urmă de zâmbet pe bot. Și am încercat să îi ridic pe aceia care aveau nevoie atunci de mine. Îmi încărcasem bateriile, așa că nu mi-a fost prea greu.. Regret doar că nu am știut să fac mai multe, și să spun mai multe.. Dar e timp.. E timp.
 Iar Sibiul? E oaza mea de liniște, locul unde nu îmi trebuie mai mult de câteva ore alături de persoane potrivite, pentru a-mi aminti cine naiba sunt, de unde vin, și unde mă duc. Locul pe care am promis că îl voi vizita de câte ori voi avea șansa, cu aceeași satisfacție și plăcere.
 Așa că hai să visăm. Să ne dorim din nou ziua în care ne vom regăsi, să sperăm la clipa ce va să vină, dar să trăim fiecare zi ca și cum ar fi un vis pe care ni-l dorim de mult..
Pentru că trecutul din viitor urmează să vină mai repede decât ar trebui. Iar ziua de mâine va fi cândva, poate chiar de azi, doar o amintire.

Ciao!






P.S. - Mersi pentru song. Am visat, sau era numai pentru mine? Oricum ar fi, am visat frumos..

Vis..

  Mă plimb, singur în miez de noapte, prin mijlocul pădurii reci. Mă plimb ca să fug de lume, de agitație, de monotonia rutinei ce mă enervează în fiecare zi. Și ascult.. Cum vântul rece își face simțită prezența printre ramuri, printre copacii negri, pe aleea rătăcită, sub luna clară.. Și mă trec fiori. Nu de teamă, acest sentiment incomprehensibil ce încearcă să se cuibărească în suflet, ci de noaptea pustie, fără suflare. Mă cutremur de gânduri, de minutul de tăcere, de urletul lupului ce se aude atât de aproape!.. Mă zbat de singurătatea lui, de furia cu care își cheamă frații, de liniștea apăsătoare ce se lasă apoi.
Ce caut eu aici? Răscolesc mormanul de frunze pe care mă întisesem de atâtea ori, și încerc să înțeleg cum poate un lucru ce altădată mă făcea fericit, să facă acum doar act de simplă prezență și cum?.. Cum de nu-mi mai inspiră nimic?
Respir aerul rece și mă îndrept hotărât spre locul meu. De lup am uitat, și nu mă mai interesează decât să ajung mai repede, pe colina pustie. Cu pași rari, dar puternici, cu privirea pătrunzătoare, scrutez întunericul și ignor vântul ce încearcă să mă încetinească din avânt.
Am ajuns... O văd.. E acolo.. Stai! M-a strigat cineva? Mă întorc brusc, și ciulesc urechile.. Nu e nimeni. Nici nu mă așteptam să fie, orele sunt de mult întârziate. Încerc să mă destind, și îmi reiau destinația liniștit. Parcă nici vântul nu mai bate chiar așa tare.. S-a oprit de tot.
 Am ajuns. Privesc în jur, e atât de familiar locul! Și în liniștea nocturnă, aud doar râul din vale, același susur repezit cu care m-am obișnuit de mult. Închid ochii, și încerc să îmi potolesc gândurile. Și aș vrea să strig!.. Tac.. Cine mă aude? Iar pădurea e prea liniștită pentru a o deranja acum..
Am venit, pentru un moment. Pentru un singur minut, chiar dacă nu mai e ce a fost. Am venit pentru că mâine plec, iar trecutul a rămas acolo, pe o plajă caldă, într-o noapte de vară.. Am venit pentru a mai simți odată ceva ce atunci acceptam deși mi se părea ireal, doream să nu se termine, dar îmi închipuiam inevitabilul..
Am venit pentru o noapte de pace. Pentru tot războiul care făcea pădurea să se cutremure în vremuri de demult..
Deschid ochii si adulmec toamna. Ce îmi rezervă?.. Cine știe?.. Cine mai poate știi? Nu contează. Mă întorc.
Doi ochi de foc mă țintuiesc în loc. Și prin întuneric disting blana mătăsoasă, botul umed, și coada puternică de lup singuratic. O secundă ne privim.. Apoi, cu o scurtă mișcare din cap, în semn de aprob, se întoarce și dispare în noapte. Stai! Unde te duci și tu?.. Vreau să alerg după el, să îl întreb de vorbă...
Dar cu un surâs mă scutur din reverie, și mă trezesc.. Noaptea e pe sfârșite, iar mâine.. Mâine, din lupul meu va rămâne doar un vis.. Un vis între atâtea altele!