Ah.. Toamnă...

Sweet september... A venit și toamna aceasta. Cu pași repezi, pe nepregătite, exact în ziua amintită de bătrâni.
A venit, cu toate lipsurile de care ar putea da dovadă. Fără struguri, fără recoltă, cu porumbul uscat, încrețindu-se ușor în câmpul bătut de un vânt rece.
Vânt iresponsabil... Pentru că frigul vine dinăuntru. El, vântul hoinar, nu are nici o vină. Însă frigul pare adus dintr-o altă viață.
Mi-era dor să îmi fie frig. Dar să mă încălzesc din priviri de mult uitate, să mă arunc în clipe de vis interzis.. Să descopăr tot ce altădată îmi provoca atât pace cât și război.
Unde ești acum? Și ce ai făcut vara ce a trecut? Iar mie, de ce septembrie îmi aduce aminte de tine, de un vechi stilou, de visul rece de iarnă pe care l-am trăit fugar? Nu îți amintesc. Iar tu ai uitat de mult.
Îmi calculez ușor pașii pe care îi fac. Prin covorul de frunze ce întârzie să apară. Iar eu nu am curajul să îl mai caut într-o pădure ascunsă departe de ochii curioși. Pădurea mea.. Pădure ce se stinge de la an la an, cu fiece noapte în care lipsesc..
Cred în tine, toamnă gri. Cred că îmi vei oferi tot ce nu am putut să fac atâtea toamne la rând. Și cred că te vei dovedi bună la suflet, și vei lăsa loc unei alte ierni frumoase.
Privesc afară, iar cerul e tot la fel de cenușiu ca și până acum. Iar undeva în spatele norilor, e de un albastru pur. De ce preferă să se mai ascundă acum?.. Oricum l-am văzut, știu că e acolo. Dar acum mi-a rămas doar banca goală și rece din parc, pe care soarele a uitat să o mai încălzească și azi.
Vis frumos de altădată.. Vis de toamnă, în care căutăm mereu să îndeplinim ceva, să simțim că trăim în timp ce natura moare încet.. Vis pentru care nu avem niciodată destul timp.
Vis nedescris.. Pentru că e imposibil să explici un anotimp. Și de fiecare dată, pare mai greu de făcut. Pentru că în fiecare an, toamna nu mai e la fel.. Ci ne inspiră cu totul altceva. Iar dacă în trecut însemna că școala începe din nou, acum nu mai există decât responsabilități, dorințe, și idealuri.
Iar visele au rămas de mult în urmă. Odată cu sfârșitul verii, odată cu minutele în care am dorit dar nu am primit.. Idealurile de azi reprezintă doar target-urile de mâine. Iar mâine, vor fi doar simple vise de toamnă.
Când ai venit?.. Iar eu de ce nu simt că ești aici? De ce privesc impasibil pe geam, și nu simt că vrei să mă cuprinzi?.. De ce gândul meu a rămas la o zi de vară în care îmi era cald și bine?
Te rog.. Mai amână-te puțin. Preț de o clipă.. Stai pe loc, taci, și nu veni. Pentru că nu sunt pregătit pentru tine. Poate, mâine voi fi. Și voi dori să te întâlnesc, să îți văd toate frunzele căzând ușor, și să îți adulmec tot aerul rece cu care te înconjori. Dar azi... Azi îmi doresc să fie încă vară. Să fumez ultima țigară, să închid ochii un minut, și să sper la pădurea mea, la ultimul drum însorit. E ultimul vis din vara aceasta..
Te rog.. Mi-l dai? Apoi poți veni, nu te alung.. Ci te voi primi cu brațele deschise. Și te voi accepta, cu toate ploile, norii, si răcoarea pe care ești dispusă să o arunci peste noi. Te voi accepta fără să mă apuce astenia ta, ci voi păstra zâmbetul pe bot. Pentru că îți voi fi recunoscător pentru ultimul vis ce mi l-ai oferit.


My pain, is constant and sharp. And I do not hope for a better world.

Cocktail

 Mi-am revăzut Sibiul! Fix azi. Pașnic, tăcut, ca altădată. Așa cum îl doream să fie. Așa cum mi-l aminteam. Exact așa cum ar trebui să fie într-o zi calmă de toamnă. Aglomerat, dar ordonat, plin de viață dar liniștitor.
S-ar putea spune că am avut nevoie de o vizită scurtă. S-ar putea numi că am fugit ca întotdeauna de ceva. Sau pur și simplu s-ar putea considera o zi obișnuită, pe care am dorit-o ruptă de rutină.
Exact ca și cu cafeaua. Acel drog omniprezent, pe care îl servesc de fiecare dată cu aceeași plăcere.. Până azi, când am vrut-o diferită de normal. Și am combinat-o. Cu nucă de cocos și mentă. Și ca orice alt cocktail, a ieșit demențială.
Dacă stau puțin și mă rup de realitate, în concluzie tot anul acesta a fost un întreg cocktail. De la o extremă la alta, de la o picătură la o porție întreagă. Și ce bine începuse..
Exact ca un Cuba Libre rece și atrăgător, pe care îl bei la început cu nesaț, pentru ca mai apoi să te miri de ce te-a amețit. De ce, dacă a avut și zahăr în el? De ce, dacă în combinație își făcuse loc și Cola? Unde e alcoolul în toate astea?
Viață schimbătoare, an nefast.. Du-te înapoi de unde ai venit și nu ne mai amăgi cu trăiri spectaculoase dacă ne dai brânci pe coasta văii apoi.
Iar singurul lucru neschimbat e drumul meu.. Pe care îl parcurg mereu cu aceeași dorință inexplicabilă, indiferent de destinație. Drum învățat într-o Dacie veche, de la care nici nu visam să îmi ofere atâtea.
Alerg de nebun fără să îmi pese de propria viață, de ce las în urmă, de ce va fi la capăt.. Alerg doar ca să îmi potolesc setea de curaj dusă la limită.. Iar limita? E undeva între propria siguranță și incertitudinea faptului că poate încă am lăsat ceva neterminat. E bariera care mă ține încă din avântul nebunesc, cea care îmi pune piedică și mă îndeamnă să am grijă.
Bariera care nu mă lasă sa pun sare pe ciocolată. Nu din motive de siguranță, ci pentru că ar fi o prostie. Și la propriu, și la figurat.
În schimb am să combin ciocolata cu mentă și portocale. Și am să o servesc la mare, lângă o cafea cu nucă de cocos. Să bea alții tequila cu lămâie dacă doresc, eu nu mai am poftă de alcool. Pentru că am băut destul vara asta. Am gustat cu poftă din cocktail-ul oferit de mirifica viață. Și dacă mi-au trebuit luni întregi ca să cred în ceva, mi-am adus aminte în trei minute că nu are și nu a avut niciodată rost.
 Păcat.. Pentru că dintr-o viață plină de gust și aromă, se alege praful într-un moment de neatenție. În secunda în care te-ai uitat la dealul pe lângă care treci, în clipa în care ai inchis ochii și te-ai lăsat dus de vânt..
Și din toate sortimentele de ciocolată, o nimerești pe cea mai amară, iar dacă altădată îți plăcea la nebunie, acum tot ce vrei e doar o picătură de uitare ca să nu-i mai simți gustul.
Iar timpul trece.. Cu tot amalgamul de vise, speranțe, iluzii, rutină, escapade, trece cu viteza gândului. Așa cum și noi toți am trecut odată prin momente pe care le doream mai lungi, dar la care am închis ochii, așteptând să treacă, în căutarea zilei de mâine.
 Aș vrea să acuz omenirea. Pentru nerăbdarea de care dă dovadă. Pentru faptul că acum vrea să stea la o terasă și să prelungească vara, care oricum s-a terminat inexplicabil, iar peste un minut, întoarce spatele și privește cu ardoare spre iarna albă ce va să vină. Aș vrea, dar nu pot. Pentru că și eu sunt exact la fel.
Dar nu-i nimic...

The road goes on forever...

Omul fără umbră

 Și iată-mă din nou, încercând să calc pe urmele trecutului întinat în cerneala virtuală.. Ce mai caut aici, pe cine încerc să mai impresionez, cu ce drept vin să vă sucesc mințile și așa obosite de rutina vieții? Asta nu am de unde să o știu. Dar iată-mă din nou..
Postul acesta trebuia să se numească Revenire. Sau Rugăciune. Am ales totuși alt titlu, și cu un bun motiv.

 Crimă și pedeapsă scrie pe mine. În ultimele luni am lovit in stânga și în dreapta, pierdut în propriul egoism mârșav, incapabil să văd dincolo de aparențe, inapt să îmi dau seama cine îmi vrea binele, și cine culege, meschin, roadele din urma mea.
 Am lovit în îngeri căzuți, fără să mă gândesc vreun moment că tot ei mă vor ridica. Am dat cu pietre în momente de pasiune, și am ars pe rug credințele acelora care mă aveau..
 Am făcut din cea mai mică greșeală, o calamitate greu de imaginat, și nu am știut să o îndrept. Pentru că nimeni nu m-a învățat vreodată cum. Cum? Cum să mai repar încrederea? Cum să peticesc sentimentele sfâșiate? Și cum să șterg toate cele greșite, în speranța deșartă că au fost doar un vis urât?
As life goes on I`m starting to learn more and more about responsibility.
 Și nu îmi e frică de a-mi asuma răspunderea. Îmi e doar teamă că nu va fi nimeni acolo să observe și să aprecieze. Și cu ce drept să îi mai cer cuiva să fie? Cu ce drept să mai sper la iluzii frumoase? Și cu ce drept m-aș putea crede mai presus de orice?..
 Nimeni. Nu e nimeni să îmi răspundă. Nimeni să mă îndrume, nici unul căruia să îi mai pese.. Și în orașul meu gol nu mai găsesc nici pisica neagră de altădată, care mă încălzea doar cu o privire și un surâs pișicher.. A plecat, cu promisiunea de a reveni cândva, dar a uitat să îmi spună când. Iar eu aștept..
 Iar umbra mea, nu mai e de mult acolo unde trebuia să fie. A lăsat altcuiva locul de a mă acoperi și de a mă urma, iar eu nu am știut să prețuiesc momentul. Probabil am respectat persoana, dar nu i-am lăsat de înțeles asta.
Scriam mai de mult, că orice greșeală aș face, sunt în stare să o recunosc, și să îmi cer iertare. Dar atât. Mai încolo, nu am știut ce să fac. Și a trebuit să rănesc un suflet cald pentru a-mi da seama cât de mic și neștiutor sunt. Un suflet care nu mi-a greșit niciodată cu nimic.
 Pentru ce? Pentru ce greșim? Și pentru ce nu ne-a lăsat Dumnezeu puterea de a da timpul înapoi, chiar și pentru numai un minut? Pentru minutul ce își infige colții adânc în tot ceea ce era înainte..
 Nu mai continui. Nu mai pot. Și am ajuns într-un moment, din mii altele, în care nu știu ce să mai fac. Cu singura diferență că acum aș face orice pentru a nu fi nevoit să îmi privesc îngerul cum se zbate pentru mine.  Nu merită asta.. Nu din cauza mea.
 Am plecat.. Am plecat să îmi caut umbra. Și poate, dacă o voi ruga frumos, se va întoarce la mine. Pentru că numai pe ea, care a fost cu mine de la începutul meu, o mai pot ruga asta. Și îi voi explica frumos, că cea pe care mi-a lăsat-o să îmi poarte de grijă, am rănit-o prea mult pentru a mai avea curajul să îi cer să revină. Și probabil mă va ierta..

 Aveam nevoie de post-ul acesta. Și într-un fel mă simt mai bine.. Mi-a lipsit să scriu. Și încă mai am puterea de a mai scrie, de a continua, și poate, de ce nu, de a nu cădea de tot.
Dar lasă-mă să te întreb. Pe tine. Mă mai ai?...

Home, sweet home

 Încerc să scriu un post, dar ideile nu îmi vin cu atâta repeziciune ca şi până acum. De fapt, nu-mi vin deloc. Am o stare ciudată, pe care nu o pot exprima în simple cuvinte.. Şi totul se datorează unor circumstanţe pe care le-am acceptat pe de o parte, iar pe de alta încă nu, fără să-mi dau seama exact de ce..

 Am îngropat trecutul. Sub ani de avânt, sub vise înalte, sub anotimpuri schimbătoare, l-am îngropat. Succint, imaginile unei vieţi de mult trăite mi se perindă prin ochii minţii.. Şi nu înţeleg cum de a rămas atât de puţin din vremurile ce altădată erau atât de palpabile, atât de reale..
 Cutreier amintiri deşarte, când în goana unei copilării ciudate visam că odată "va veni şi vremea" să fiu mare, şi speram că totul va fi mult mai bine.. Este probabil, acum poate este acea vreme. Dar unde a rămas acea dorinţă supremă de a rămâne mereu lângă ce cunoşteam atât de bine? S-a pierdut, odată cu descoperirea vieţii, odată cu nevoile ce s-au schimbat aproape fără să realizez, odată cu pierderea unui bun părinte ce altădată îmi spunea că aceasta va fi mereu casa mea.. Mereu l-am contrazis.
 Iar acum a venit momentul să mă mut din locul unde am petrecut 90 la sută dintr-o viaţă mult prea ciudată pentru a fi povestită. Curios, am fost plecat de acasă.. Dar ştiam că mă voi întoarce, şi ştiam că acesta a rămas tot locul de care am fost atâta timp legat sufleteşte.. Pentru ca acum totul să se năruiască. După un an de aşteptat, după o săptămână de alergat, a venit vremea să îmi iau zborul. Mereu spre alte zări, mereu cu speranţa la ceva mai bun.
 Îmi doresc să plec.. Altfel aş fi refuzat cu vehemenţă. Dar sunt unele lucruri pe care nu le pot uita, şi nici nu le-aş dori uitate. La ce bun totuşi?.. Cu sau fără mine, viaţa merge înainte. Iar eu nu mai pot călca din nou pe urmele paşilor şterse de vântul şi soarele anilor trecuţi.
 Şi observ curios că pe cât de mult îmi doresc această schimbare, pe atât de greu mi se pare să o fac. Probabil din cauză că m-am obişnuit, poate pentru că nu am reuşit să trec încă peste anumite lucruri, probabil din cu totul alte motive, dar mi-e greu să fac lucrul acesta.
 Nu părăsesc oraşul. Cândva, voi face asta, dar nu acum. Şi totuşi simt că las în urmă o adiere din aroma verilor fără stres, din iernile geroase ce miroseau a brad, din toate clipele petrecute la umbra unui bloc înalt, ce altădată îmi părea o clădire maiestuoasă, pentru simplu fapt că eu locuiam acolo. Şi era al meu.
 A nu se înţelege greşit. Nu sunt deprimat. Ci dimpotrivă, privesc cu botul sus spre zilele ce or să vină. Dar cu toate astea, mă simt derutat. Pentru că las în urmă tot ce ştiam, plecând încă odată spre un necunoscut incert..
 Unde sunt vremurile de altădată? Şi pentru ce bun păstrăm atâtatea amintiri?.. Nu vreau să mă gândesc la ziua în care voi părăsi şi viitoarea căsuţă... Deşi probabil va veni mult prea curând pentru a mă ataşa de ea.

Keep going..

Am luat premiu..

 Sau mă rog... Jumate-jumate... De la Sabina Y. Premiu pe care trebuie să îl dau mai departe la rândul meu. La vreo 12 persoane.

 Ce nu îmi convine e că premiul nu are un nume sau un scop - probabil scopul e acela de a face referinţă la un blog cu o anumită valoare.. Dar nici nume? Aşa.. Să să începem:
Offshore - pentru gradul de adâncime al fiecărui post, şi pentru că mereu îmi pune imaginaţia la grea încercare..
 Andra - pentru imaginaţie şi cuvinte bine scrise..
Graţiela - pentru că îi eram dator... Nu - pentru că mereu reuşeste să mă facă să zâmbesc..
Deea - pentru că pur şi simplu nu am chef să o trec cu vederea..
Bloody Mary -  pentru stilul uşor picant cu care abordează aproape fiecare post..
Camionagiu - pentru că ne învaţă de bine, cu flerul tipic al unui bucureştean get-beget, dar şi cu bun simţ - lucru rar întâlnit la un şofer din România... Mai ales din Bucureşti.

 Aşa.. Ia să vedem.. Una, două, şapte, nouă. Is doişpe? Is! Acu, partea a doua -10 lucruri care imi plac. Asta îi simplu:
1. Să dorm. Când apuc, cum apuc. Dar nu prea mult, că pierd secvenţe interesante din filmul ăsta numit Viaţă.
2. Muzică! Multă, multă... Niciodată nu e destulă. Dar să fie bună. Neapărat. No "manele"!
3. Libertatea! La orice oră din zi sau din noapte. Oriunde aş fi, important e să fac ce îmi dictează mie stelele din cap.
4. Să conduc. Urăsc asfaltul românesc, dar nimic nu se compară cu un drum pe Valea Oltului, eventual într-o dimineaţă însorită de vară.
5. Sibiul. Oraş în care pot spune că m-am regăsit, şi am găsit cheful de a continua să mă zbat încă vreo 20 de ani de acum încolo.Ce o fi apoi, Dumnezeu cu mila. Eu tot acolo vreu să mă întorc odată..
6. Marea. Pe care, într-un fel sau altul, o voi revedea anul ăsta. Neapărat. Măcar trei zile, nu-mi doresc altceva.
7. Cafeaua. Una, două, trei ceşti, oricâte ar fi. Înainte de masă, în timpul mesei, şi după masă. Eventual înainte de culcare.
8. O bere cu prietenii. Păcat că au rămas prea puţini, iar de bere nu mai am chef. Las că vine vara şi o să am timp, şi de bere şi de prieteni.. Deşi cred că voi bea.. O cafea.
9. Nopţile de vară. Care au o mult prea mare valoare, şi mult prea multe sensuri pentru a sta să le enumăr.
10. Tigrii. Şi toată gama de feline. Dar în special motanii ăia mari şi frumoşi. Pentru că îmi inspiră vreo trei lucruri, care într-un fel mă caracterizează. Dar nu vă zic, vă las în suspans. Şi pentru că dintre toate animalele sălbatice, pe ăştia îi consider cei mai interesanţi şi mai frumoşi. Păcat că au rămas prea puţini..
11. Japonia. Dacă o întreagă ţara, cu oamenii, civilizaţia şi cultura sa, se poate numi "lucru", atunci îmi place Japonia. Dintr-o largă varietate de motive. Şi din cauza unui simplu cuvânt, ce în trecut avea mare valoare: onoare. Cuvânt ce a apus odată cu era banilor, a bmw-urilor, şi a trufiei. Mare păcat.
12. Aici nu-mi mai place nimic. Se termină lista. Iar eu îs abia la început.. Pentru că deja am confundat lista de lucruri, care trebuiau să fie doar 10, cu lista de blogg-eri, dar eu i-am dat înainte până la 12. Nu-i nimic, mi-am permis. Iar 12 lucruri care îmi plac, în nici un caz nu exprimă nici 1% din tot ce îmi place să fac sau să trăiesc.. Aşa că voi încheia cum îmi vine mai bine la socoteală, şi voi spune că cel mai mult îmi place un singur lucru: viaţa. Cu tot ce include ea.

Cheers!

Red red wine... Or maybe not

Red red wine... I really need it tonight..

 De ce? No reason, dar intră de minune.
Paharul plin până în buză stă comod pe masă, făcându-mă să îl privesc într-un fel... intrigat. De situaţie. Ce rost are vinul acum? Ce rost ar fi avut atunci? Întrebări fără răspuns... Clipe ce se pierd în noapte, între două şoapte bine plasate..

 Vinul meu se încălzeşte paşnic. Nu am chef să îl beau, nici nu am avut vreun moment. Dar l-am aşezat frumos pe masă. Pentru a fi sigur că e acolo la nevoie. Nevoie de... Ce? Nici eu nu mai ştiu. Pentru că acum am tot ce vreau şi probabil prea puţin din ce am nevoie.. Dar pe acel "puţin" îl apreciez mai mult decât e necesar.
Red red wine... Cine a auzit de UB 40 ştie cântecul.. Deprimant. Şi totuşi, nu se combină cu starea de spirit. Stare ce se vrea bine-dispusă, dar e încătuşată de lumea gri ce o înconjoară. Iar vinul, oricât ar încerca, nu mă mai poate face să văd totul în roz. Pentru că senzaţiile de altădată au trecut, iar plăcerea de a savura în linişte un pahar de... orice.. Nu îşi mai are rostul. Nu acum..

 Şi la ce bun, te întreb?.. Să stăm să bem un pahar în voie, când sunt atâtea de făcut? Atâtea de văzut?.. Timpul trece, iar noi l-am înecat în licorile lui Bachus prea multă vreme.. Nu şi acum. Lasă vinul deoparte, hai la o plimbare. De noapte. Fără lună totuşi, luna s-a dus să bea un pahar de vin.

 Stau şi mă întreb, cu stupoare, ce rost are post-ul ăsta? Nu are nici cap, nici coadă.. Iar eu încă nu m-am atins de vin. Pentru că nevoia există, dar prefer să mă îmbăt de vinul unei nopţi de primăvară, uitat de lume în pădurea stinsă, jucându-mă cu clipele neştiute de nimeni... Şi sfidând timpul atât de scurt, căruia i se lungesc aripile exact când... Nu e momentul.
Hai să mai stăm. Doar odată, sub dealul întunecat, sub stelele de vară, lângă râul ce abia se aude, şi să croşetăm poveşti aiurea. Doar de plăcerea momentului. Hai să oprim timpul în loc şi să ascultăm cea mai bună piesă de primăvară, în amfiteatrul pădurii nevăzute, să fugim de ziua de ieri şi să nu ne gândim la mâine..

 Paharul de vin încă e neatins. Iar nevoia a dispărut de mult. Dar a rămas dorinţa de a relua... Visul unei nopţi de primăvară. Ce altădată nu se zărea, dar acum e mai real decât ne-am imagina.. De ce? Şi cum aşa? Asta nu o mai ştiu.. Iar la ora asta prefer să nu ştiu nimic. Ştie vinul pentru mine.. dar prefer să îi las lui taina, iar eu să descopăr.. Când va veni momentul. 

Blue moon..

 Noapte.. Linişte şi pace. Un vânt uşor, o adiere de primăvară... Şi totuşi frig, mai frig decât e necesar.. Dar ceva mă încălzeşte. Nu e pădurea întunecată, nu e glasul lupilor pribegi în urletul îndepărtat al nopţii, nu e nici măcar cerul presărat cu stele căzătoare, ci e luna mea albastră.. 
 Pentru că primăvara asta, luna s-a hotărât să fie albastră. Pentru mine. Doar pentru noi doi. Privită printre şirurile de îmbrăţisări, printre săruturile calde, printre copacii tăcuţi ce păstrează secretul, luna s-a dovedit a fi de un albastru strălucitor.. De care nu mă mai satur.
 Lună plină, învăluind totul într-o lumină ireală, încetinindu-şi mersul doar pentru a ne da timpul atât de scurt pentru momentele atât de rare.. Momente de-o secundă ce nu se mai întorc, lăsând mereu loc acelui ceva nou ce va urma, lăsându-ne cu dorinţa arzând în suflet de dorul unui "cândva" incert.. Nu vreau să o las să plece!
 Şi nu va mai fi la fel.. Pentru că o singură dată anul acesta, o singură dată în douăzeci şi ceva de ani, luna a fost albastră, frumoasă, aproape perfectă.. Pentru mine.. pentru noi.. Pentru cei ce au avut curajul să uite de lume preţ de un minut fugar, şi să trăiască o singură secundă fără să le pese de himerele din jur..
 Probabil nu voi mai trăi un moment ca acela. Probabil luna mea nu va mai fi niciodată aşa frumoasă ca în noaptea aceea. Dar cu siguranţă amintirea va rămâne, la fel ca şi promisiunea făcută în tăcere, în miez de noapte, într-un loc pustiu dar având alături pe singura persoană care a făcut iarna mai uşoară şi primăvara mai frumoasă... Pentru că fără ea, luna din noaptea aceea nu ar mai fi avut acelaşi farmec. Iar orele trecute pe nesimţite nu ar mai fi fost cu siguranţă atât de frumoase...
 Unde s-a scurs timpul?.. Şi de ce am ales să trăiesc acel moment lângă ea?
Asta numai luna albastră o ştie...

Paşte?

 Interesant Paşte. Singur de nebun, ronţăi o.. cafea. Că intră bine. 

 Familia e departe, iar eu îs constrâns să petrec şi ziua asta la muncă.. Cu singurul lucru bun că petrec doar jumate. Drept pentru care am considerat să-mi petrec Paştele în cel mai fructificat mod cu putinţă, şi am dormit până la 11.. să recuperez ultimele două săptămâni de alergătură continuă.

 E şi asta ceva. Unii beau până cad laţi, alţii fac intoxicaţie alimentară cu ouă. Las că eu dorm. Am dormit. Nu voi mai dormi! Noaptea ce urmează, sigur nu. Sunt alte socoteli trecute pe listă. Păi ori e Paşte, ori e doar o altă duminică... Nu merge. Trebuie simţit că e sărbătoare măcar aşa... Puţin.

 În concluzie, urez tuturor care au avut neşansa să petreacă această zi de capul lor, un călduros "Paşte fericit!"..  Nu disperaţi, nici nu luaţi sticla să beţi... Că primăvara e abia la început.. Şi nu merită să vă stricaţi tot cheful...  Las că or veni şi zile mai bune. Şi nu are rost să fiţi nervoşi pentru un moment pierdut... Mai bine privim cu capul sus, şi cu rânjetul numai de noi ştiut pe bot, la clipele ce vor urma.

 Hristos a Înviat!