A dream come true

"Ce mai caut eu aici?.. Ce am căutat vreodată? Și cui îi pasă?"

Întrebări deșarte, fără un sâmbure de răspuns. Întrebări pe care și le pune fiecare într-un anume moment. Iar răspunsul se află în noi. În vorbele, faptele și acțiunile noastre.
Ce căutăm? Fericirea probabil. Și un strop de liniște sufletescă. Pentru că stă în firea omului să își dorească ceva mai bun, și ar face orice pentru a-și îndeplini visele și idealurile.
Probabil, fiecare dintre noi are un scop bine stabilit în lume. Și pentru fiecare, destinul a cusut încă din vremuri neștiute, un fir de viață încărcat cu evenimente neprevăzute. Și pentru ce să luptăm, dacă nu pentru propria noastră viață?
Mulți prevăd sfârșitul în anul ce va urma. Dar eu.. Eu stau liniștit. Pentru că orice va fi, am presimțirea că vom trece cu bine peste. Nimeni nu are dreptul să cunoască viitorul, nici ce este rezervat fiecăruia.. Pentru că atunci nu ar mai exista suspans și fericire. Ci ar fi totul monoton, și am aștepta cuminți să trecem peste perioade grele și să vină zilele bune.

Au trecut cinci zile din acest an, zile încărcate și nopți dormite pe fugă. Zile în care am simțit din nou ce înseamnă să trăiești, să aștepți ceva ce îți dorești.. Cinci zile în care am iubit, am promis și am luptat pentru o cauză pe care mai demult o credeam pierdută.
Și sunt recunoscător! Pentru că sunt aici, am tot ce am nevoie, iar anul a început bine, alături de persoane dragi, exact cum nu mă așteptam, dar cum visam să fie.

Uneori, doar uneori.. visele se împlinesc. Și la ce bun să aruncăm tot ce merită, ce e mai frumos, pentru acele clipe grele care durează mult mai puțin decât avem impresia?
Totul trece.. Și bune și rele. Doar că pe cele rele, le simțim mai intens. Dar nu merită să lăsăm dorința și speranța deoparte. Cineva acolo sus ne iubește, și nici asta nu avem voie să uităm.

Vreau să zbor. Pe drumuri de iarnă, înzăpezite,să fie totul alb, și să fiu liber spre apus.. Să nu mă oprească nimeni! Să îmi iau avânt și să cutreier o țară întreagă, cu flăcările pasiunii în suflet, să las tot ce nu a fost bine în urmă, și să lupt cu nemurirea pentru o zi de libertate!..
Vreau.. Dar rațiunea îmi spune să dau dovadă de maturitate, și să am o secundă răbdare. Pentru că munții sunt tot acolo, marea mă așteaptă, iar drumul meu, drumul pe care îl simt cu aceeași intensitate mereu, nu pleacă nicăieri..

Este ora 1:04. Ce scriu eu aici? Nici nu recitesc.. Nici nu dau importanță că nu are nici un înțeles, și nici o legătură.. Vreau doar să scriu. Să fac ordine în toate gândurile și nelămuririle ce și-au făcut loc în minte..
Vreau un minut în care să nu îmi pese. De cine mă judecă, de cine mă privește, și cum par în ochii lumii. Un minut.. apoi îmi pot relua statutul social.
Și nimeni nu are idee câtor oameni le sunt recunoscător că am ajuns unde sunt acum.. Probabil vor afla, poate e mai bine să nu știe.. Contează doar că am trecut prin destule, și mereu a fost cineva acolo care să mă ridice. Iar eu am încercat să îi răsplătesc, ajutând la rândul meu, măcar cu o vorbă, pe cei care m-au căutat.

Iar dacă ar mai fi ceva de adăugat, ar fi doar că nu am răbdare să vină ziua de mâine. Pentru că vreau să trăiesc, să mă zbat și să am grijă ca totul să fie ok..
Vreau să visez, să mă pierd în brațele ei, să mulțumesc pe toată lumea, și apoi.. Abia apoi.. Îmi voi permite să vă spun...
.. noapte bună..

Vă urez un an cât mai bun, cu împliniri pe toate planurile, cu tot neprevăzutul ce poate exista.. Și fie ca toate dorințele să vi se împlinească.. Fix atunci când vă așteptați mai puțin, dar aveți mai multă nevoie!

Fast come back

 Where have you been?
Ultima perioadă a fost... Încărcată. Într-atât încât să nu am timp nici măcar de un articol? Poate.. Dar ca să fiu sincer, nu am vrut să mai scriu. Nu până nu aș fi avut un motiv bun.. O idee interesantă. Poate că oboseala și-a spus cuvântul. Poate că dezinteresul și-a lăsat amprenta..   .. Poate că nu ar trebui să caut pretexte și scuze.
 And the autumn?
Am așteptat toamna aceasta cu mare curiozitate. Și nu s-a dovedit a fi nimic din ce mă așteptam. Ci dimpotrivă, mi-a oferit mai mult decât mă așteptam, mai puțin decât voiam, și în mod sigur, ceva mai frumos decât meritam. Iar încrederea în sine a revenit. Am cui mulțumi pentru asta. Dar prefer să nu o fac prin vorbe.
 And what have you learned so far?
Am observat că nu îmi place să rămân dator. Dar am rămas!... Cu mult prea multe de făcut, și prea puțin timp pentru a le pune în practică. Totuși, am învățat să profit de puținul timp ce îmi este acordat. Am lăsat egoismul deoparte, și m-am împărțit cuminte între toți cei din jur, de la rude până la cunoscuți. 
 Cu toate acestea, dintre toți există o singură persoană careia simt ca nu îi acord nici măcar pe jumătate atenția și timpul cuvenit. Și chiar dacă ei i se pare că ziua a fost perfectă, sau s-a terminat cu bine, simt că se putea.. Și mai bine. Iar acea persoană este fata la care țin. Și care merită tot ce am mai bun de oferit..
 Are you ready?
For what? Îmi place să cred că da. Că sunt pregătit pentru orice, că mi se acordă încrederea necesară, și că sunt privit altfel față de cum eram înainte.. Dintotdeauna am încercat să ofer oamenilor o impresie plăcută măcar, dacă nu chiar bună, în ceea ce mă privește. Însă nu mereu am reușit. E singurul lucru de care îmi pare rău uneori. Și descopăr că e ușor să te faci remarcat și să îți creezi o anumită imagine în ochii unor persoane care rămân doar simpli... Cunoscuți.. Și cu atât mai greu să îi convingi pe alții, din viața cărora vrei să faci parte, că s-au înșelat în privința ta. Greu, dar nu imposibil.
 What about the future?
Poate pentru că sunt 20 de grade afară, deși este mijlocul lui noiembrie, poate pentru că mă simt încă mic, poate pentru că mai am atâtea de învățat... Nu pot să mă gândesc la viitor. Până și iarna mi se pare foarte îndepartată..
 What do you live for?
Pentru a schimba tot ce nu a fost bine în anii ce au trecut.. Pentru a-mi îndeplini vise și idealuri ce altădată păreau de neatins.. Și pentru a însemna ceva și a fi cineva în ochii celor dragi. Și poate.. Doar poate.. Pentru a ieși din anonimat și a face ceva cu adevărat interesant.
 To be or not to be?
To be! Fără îndoială. Sunt mult prea multe de văzut, de învățat, și de trăit în lumea asta ca să ne hotărâm așa deodată că... Nu mai vrem să fim.  
 Will you answer to other questions?
Dacă sunt pertinente, și merită efortul, da. Până atunci vă urez.. Să vă bucurați de toamnă! Atât cât a rămas din ea... 

Tomorrow's past

   Ieri. Azi. Mâine. Acum 20 de ani. Peste 5 minute. Visul de ieri, devenit amintirea zilei de azi.
 Am citit undeva, că oamenii sunt mult prea ocupați să trăiască în viitor, punând prea puțin accent pe clipa de față, în efortul continuu de a-și îndeplini țelurile îndepărtate, așa că nu trăiesc nici acum, nici atunci. Și de fiecare dată când li se îndeplinește o dorință, nici nu apucă să o guste măcar, că au trecut deja la următorul vis. Iar la bătrânețe se întreabă când au trăit, și de ce pare că viața a trecut pe lângă ei fără să întreprindă nimic interesant.
 Din fericire, nu toți gândesc așa. Din fericire mai există oameni care prețuiesc momentul. Și pun bază pe minutul de azi, pe seara de care au avut atâta nevoie, și nu pe un vis încețoșat, vis pe care nimeni nu ni-l garantează că se va și îndeplini, iar dacă da, atunci când..
Tudor spune aici că "un vis persistent își are rostul lui, și uneori se și realizează." Nimic mai corect, dar hai să nu trăim  doar cu gândul la acel vis. Hai să nu ne bazăm doar pe acea clipă îndepărtată, care Dumnezeu știe când o veni, ci pe ziua de azi. Zi care oricum habar nu avem ce ne rezervă, și mai ales de ce. Da, să continuăm să visăm, să ne dorim, să sperăm, dar să nu uităm să trăim momentul.
 Pentru că viața e plină de surprize. Și atâta timp cât nu suntem singuri pe Pământ, întotdeauna se va găsi cineva care să ne surprindă într-un mod neașteptat. Fie că e un vechi prieten, sau persoana pe care ai cunoscut-o azi. Fie că e omul pe care îl știi de zeci de ani, sau cel căruia tocmai i-ai spus "Bună" pentru prima oară.
Și chiar dacă timpul zboară, și zboară al naiba de repede încă, hai să nu îl ajutăm să treacă pe lângă noi, trăind în viitor. Dacă azi te plictisești, nu aștepta nerăbdător ziua de mâine. Pentru că va veni! Mult mai repede decât o dorești cu adevărat. Și te vei întreba poate.. Unde e viitorul zilei de ieri? Atunci îți voi răspunde... "Tocmai îl trăiești. E azi, acum.. Ți-ai dorit atât de mult să vină.. De ce regreți minutele de ieri? E prea târziu..".
 Îmi pare rău că am făcut parte, și probabil încă fac, din tagma celor care aleargă după vise neîndeplinite. Și îmi pare rău că din toate momentele ce le-am trăit, am simțit cu adevărat doar prea puține. Și dintr-o vară trecută am păstrat doar o bere la o terasă, cu marea în ochi, cu liniștea în suflet, și cu soră-mea lângă mine.. Și doar noaptea în care am adormit liniștit, ținând în brațe pe aceea care odată știa să îmblânzească fiara din mine.
Atât.. Două momente, din sute, poate mii altele. Dar revin cu speranța că poate de acum încolo, voi ști să prețuiesc fiecare clipă la adevărata sa valoare.
Cineva spunea odată, de mult, parcă într-o altă viață că.. "Momentele sunt acele clipe de care nu avem niciodată timp." Hai să ne facem timp. Și hai să facem acel timp, și așa destul de scurt, să conteze. Da, să sperăm la ziua de mâine, la zăpada de atunci, la un vis de iarnă, dar să nu uităm să trăim și ziua de azi. Pentru că oricât de scurtă ar fi, are farmecul ei aparte.
 La fel cum au avut orele petrecute într-un pub micuț, dar atât de primitor.. Pentru că din nou, am dat bir cu fugiții, zilele trecute, în Sibiul meu de altădată. Cum spunea un coleg, pentru a mă regăsi. Și am făcut-o. Inoportun, fără măcar a visa în prealabil, am fugit de nu m-am văzut. Ce mai contează că am lucrat apoi două zile? Le-am trăit și pe acelea cu aceeași urmă de zâmbet pe bot. Și am încercat să îi ridic pe aceia care aveau nevoie atunci de mine. Îmi încărcasem bateriile, așa că nu mi-a fost prea greu.. Regret doar că nu am știut să fac mai multe, și să spun mai multe.. Dar e timp.. E timp.
 Iar Sibiul? E oaza mea de liniște, locul unde nu îmi trebuie mai mult de câteva ore alături de persoane potrivite, pentru a-mi aminti cine naiba sunt, de unde vin, și unde mă duc. Locul pe care am promis că îl voi vizita de câte ori voi avea șansa, cu aceeași satisfacție și plăcere.
 Așa că hai să visăm. Să ne dorim din nou ziua în care ne vom regăsi, să sperăm la clipa ce va să vină, dar să trăim fiecare zi ca și cum ar fi un vis pe care ni-l dorim de mult..
Pentru că trecutul din viitor urmează să vină mai repede decât ar trebui. Iar ziua de mâine va fi cândva, poate chiar de azi, doar o amintire.

Ciao!






P.S. - Mersi pentru song. Am visat, sau era numai pentru mine? Oricum ar fi, am visat frumos..

Am luat premiu..

 Sau mă rog... Jumate-jumate... De la Sabina Y. Premiu pe care trebuie să îl dau mai departe la rândul meu. La vreo 12 persoane.

 Ce nu îmi convine e că premiul nu are un nume sau un scop - probabil scopul e acela de a face referinţă la un blog cu o anumită valoare.. Dar nici nume? Aşa.. Să să începem:
Offshore - pentru gradul de adâncime al fiecărui post, şi pentru că mereu îmi pune imaginaţia la grea încercare..
 Andra - pentru imaginaţie şi cuvinte bine scrise..
Graţiela - pentru că îi eram dator... Nu - pentru că mereu reuşeste să mă facă să zâmbesc..
Deea - pentru că pur şi simplu nu am chef să o trec cu vederea..
Bloody Mary -  pentru stilul uşor picant cu care abordează aproape fiecare post..
Camionagiu - pentru că ne învaţă de bine, cu flerul tipic al unui bucureştean get-beget, dar şi cu bun simţ - lucru rar întâlnit la un şofer din România... Mai ales din Bucureşti.

 Aşa.. Ia să vedem.. Una, două, şapte, nouă. Is doişpe? Is! Acu, partea a doua -10 lucruri care imi plac. Asta îi simplu:
1. Să dorm. Când apuc, cum apuc. Dar nu prea mult, că pierd secvenţe interesante din filmul ăsta numit Viaţă.
2. Muzică! Multă, multă... Niciodată nu e destulă. Dar să fie bună. Neapărat. No "manele"!
3. Libertatea! La orice oră din zi sau din noapte. Oriunde aş fi, important e să fac ce îmi dictează mie stelele din cap.
4. Să conduc. Urăsc asfaltul românesc, dar nimic nu se compară cu un drum pe Valea Oltului, eventual într-o dimineaţă însorită de vară.
5. Sibiul. Oraş în care pot spune că m-am regăsit, şi am găsit cheful de a continua să mă zbat încă vreo 20 de ani de acum încolo.Ce o fi apoi, Dumnezeu cu mila. Eu tot acolo vreu să mă întorc odată..
6. Marea. Pe care, într-un fel sau altul, o voi revedea anul ăsta. Neapărat. Măcar trei zile, nu-mi doresc altceva.
7. Cafeaua. Una, două, trei ceşti, oricâte ar fi. Înainte de masă, în timpul mesei, şi după masă. Eventual înainte de culcare.
8. O bere cu prietenii. Păcat că au rămas prea puţini, iar de bere nu mai am chef. Las că vine vara şi o să am timp, şi de bere şi de prieteni.. Deşi cred că voi bea.. O cafea.
9. Nopţile de vară. Care au o mult prea mare valoare, şi mult prea multe sensuri pentru a sta să le enumăr.
10. Tigrii. Şi toată gama de feline. Dar în special motanii ăia mari şi frumoşi. Pentru că îmi inspiră vreo trei lucruri, care într-un fel mă caracterizează. Dar nu vă zic, vă las în suspans. Şi pentru că dintre toate animalele sălbatice, pe ăştia îi consider cei mai interesanţi şi mai frumoşi. Păcat că au rămas prea puţini..
11. Japonia. Dacă o întreagă ţara, cu oamenii, civilizaţia şi cultura sa, se poate numi "lucru", atunci îmi place Japonia. Dintr-o largă varietate de motive. Şi din cauza unui simplu cuvânt, ce în trecut avea mare valoare: onoare. Cuvânt ce a apus odată cu era banilor, a bmw-urilor, şi a trufiei. Mare păcat.
12. Aici nu-mi mai place nimic. Se termină lista. Iar eu îs abia la început.. Pentru că deja am confundat lista de lucruri, care trebuiau să fie doar 10, cu lista de blogg-eri, dar eu i-am dat înainte până la 12. Nu-i nimic, mi-am permis. Iar 12 lucruri care îmi plac, în nici un caz nu exprimă nici 1% din tot ce îmi place să fac sau să trăiesc.. Aşa că voi încheia cum îmi vine mai bine la socoteală, şi voi spune că cel mai mult îmi place un singur lucru: viaţa. Cu tot ce include ea.

Cheers!

Red red wine... Or maybe not

Red red wine... I really need it tonight..

 De ce? No reason, dar intră de minune.
Paharul plin până în buză stă comod pe masă, făcându-mă să îl privesc într-un fel... intrigat. De situaţie. Ce rost are vinul acum? Ce rost ar fi avut atunci? Întrebări fără răspuns... Clipe ce se pierd în noapte, între două şoapte bine plasate..

 Vinul meu se încălzeşte paşnic. Nu am chef să îl beau, nici nu am avut vreun moment. Dar l-am aşezat frumos pe masă. Pentru a fi sigur că e acolo la nevoie. Nevoie de... Ce? Nici eu nu mai ştiu. Pentru că acum am tot ce vreau şi probabil prea puţin din ce am nevoie.. Dar pe acel "puţin" îl apreciez mai mult decât e necesar.
Red red wine... Cine a auzit de UB 40 ştie cântecul.. Deprimant. Şi totuşi, nu se combină cu starea de spirit. Stare ce se vrea bine-dispusă, dar e încătuşată de lumea gri ce o înconjoară. Iar vinul, oricât ar încerca, nu mă mai poate face să văd totul în roz. Pentru că senzaţiile de altădată au trecut, iar plăcerea de a savura în linişte un pahar de... orice.. Nu îşi mai are rostul. Nu acum..

 Şi la ce bun, te întreb?.. Să stăm să bem un pahar în voie, când sunt atâtea de făcut? Atâtea de văzut?.. Timpul trece, iar noi l-am înecat în licorile lui Bachus prea multă vreme.. Nu şi acum. Lasă vinul deoparte, hai la o plimbare. De noapte. Fără lună totuşi, luna s-a dus să bea un pahar de vin.

 Stau şi mă întreb, cu stupoare, ce rost are post-ul ăsta? Nu are nici cap, nici coadă.. Iar eu încă nu m-am atins de vin. Pentru că nevoia există, dar prefer să mă îmbăt de vinul unei nopţi de primăvară, uitat de lume în pădurea stinsă, jucându-mă cu clipele neştiute de nimeni... Şi sfidând timpul atât de scurt, căruia i se lungesc aripile exact când... Nu e momentul.
Hai să mai stăm. Doar odată, sub dealul întunecat, sub stelele de vară, lângă râul ce abia se aude, şi să croşetăm poveşti aiurea. Doar de plăcerea momentului. Hai să oprim timpul în loc şi să ascultăm cea mai bună piesă de primăvară, în amfiteatrul pădurii nevăzute, să fugim de ziua de ieri şi să nu ne gândim la mâine..

 Paharul de vin încă e neatins. Iar nevoia a dispărut de mult. Dar a rămas dorinţa de a relua... Visul unei nopţi de primăvară. Ce altădată nu se zărea, dar acum e mai real decât ne-am imagina.. De ce? Şi cum aşa? Asta nu o mai ştiu.. Iar la ora asta prefer să nu ştiu nimic. Ştie vinul pentru mine.. dar prefer să îi las lui taina, iar eu să descopăr.. Când va veni momentul. 

Paşte?

 Interesant Paşte. Singur de nebun, ronţăi o.. cafea. Că intră bine. 

 Familia e departe, iar eu îs constrâns să petrec şi ziua asta la muncă.. Cu singurul lucru bun că petrec doar jumate. Drept pentru care am considerat să-mi petrec Paştele în cel mai fructificat mod cu putinţă, şi am dormit până la 11.. să recuperez ultimele două săptămâni de alergătură continuă.

 E şi asta ceva. Unii beau până cad laţi, alţii fac intoxicaţie alimentară cu ouă. Las că eu dorm. Am dormit. Nu voi mai dormi! Noaptea ce urmează, sigur nu. Sunt alte socoteli trecute pe listă. Păi ori e Paşte, ori e doar o altă duminică... Nu merge. Trebuie simţit că e sărbătoare măcar aşa... Puţin.

 În concluzie, urez tuturor care au avut neşansa să petreacă această zi de capul lor, un călduros "Paşte fericit!"..  Nu disperaţi, nici nu luaţi sticla să beţi... Că primăvara e abia la început.. Şi nu merită să vă stricaţi tot cheful...  Las că or veni şi zile mai bune. Şi nu are rost să fiţi nervoşi pentru un moment pierdut... Mai bine privim cu capul sus, şi cu rânjetul numai de noi ştiut pe bot, la clipele ce vor urma.

 Hristos a Înviat!

Three minutes...

 Mai am doar trei minute... Trei minute în care să mă gândesc bine.. Cine sunt? Cine am ajuns? De unde am venit?.. Şi unde mă duc?..

 Sunt cele trei minute de întrebări retorice. Sunt doar trei, pentru că îmi ajung. Nici nu doresc mai mult. Sunt cele trei minute în care pot pur şi simplu suna pe cineva doar pentru a-i spune trei cuvinte. Trei minute pentru a-mi aduce aminte ce, de ce, cum şi când a meritat să trăiesc alte trei minute.

 Timp irelevant, momente ce acum sunt, iar până apuci să te uiţi la ceas, au trecut de mult.. Minute zburătoare, secunde înşelătoare, clipe ce-şi sacrifică rostul cu fiecare trecere a fiecăror trei minute.. 

 Gândurile mi se zbat neuniform printre visele tainice.. Sute de imagini, mii de amintiri, milioane de secunde de mult apuse îşi bat calea cu repeziciune prin ochii minţii, doar pentru a se dispersa undeva în neant, odată cu observarea lucidă a trecerii celor trei minute.. 

 Iar timpul trece.. Cu fiecare trei minute, îşi bate joc de planurile noastre, cu fiecare trei secunde ne înşeală dorinţele arzătoare, iar cu fiecare trei fracţiuni de secundă ne rupe dorinţa de a privi în ochii aceluia care merită, lăsându-ne mereu cu impresia că vor veni alte trei minute în care vom avea timp să spunem ce probabil am mai spus, să ne gândim la ceva ce am amânat, sau să dăruim ceva ce alţii şi-au dorit.. 

 Impresie inutilă! Planuri ce se frâng odată cu situaţiile neprevăzute, dorinţe deşarte ce nu-şi mai au locul în viaţa cu ritm mult prea rapid, idei şi gânduri ce se dărâmă într-o clipă doar pentru că în trecut am preferat să ignorăm.. Alte trei minute.

Poate cândva nu voi mai avea trei minute la dispoziţie, ci trei secunde pentru o decizie vitală. Poate odată cele trei minute vor fi mult prea lungi pentru a aştepta un răspuns atât de mult dorit.. Şi de fiecare dată vom rata alte trei minute care ar însemna mai mult decât trei ani risipiţi în discordie, doar de plăcerea de a nu părea nebuni de legat pentru faptele comise. Poate odată ne va părea rău că am pierdut aceste minute, şi oricât ne-am zbătea, oricât ne-am dori, ele nu se vor întoarce.

 Şi chiar de ne-ar fi viaţa lungă, omul pune accent pe planurile de viitor, care sunt mult mai importante decât cele trei minute de prezent.. Şi uită că nu trăieşte doar pentru ziua de mâine. Ci pentru acum. Pentru cele trei minute ce se scurg uşor, chiar acum.

Cele trei minute ale mele au trecut de mult.. Voi avea alte trei minute la dispoziţie. Altcineva mai are probabil doar un minut pentru a-şi pune amarul de ani la socoteală.. 

 Iar timpul trece.. Trece.. Ce a fost a apus odată cu cele trei minute de luat la revedere.. Vor urma altele? Probabil.. Dar acelea care şi-ar fi avut rostul, oricât de nebuneşti gânduri ne-am fi reprimat, nu se mai întorc. 

Can I have just three more minutes?

On the road again!

 M-am trezit cu noaptea în cap (respectiv 8) ca să fug la ţară. O binemeritată pauză de câteva ore, far away from the crazy city. Şi am pus melodia asta pe un nivel de decibeli niţel mai accentuat decât ar fi nevoie.. Me likes it!

 În câte avem azi? 25 martie.. O zi numai bună, pentru orice scop. Chiar şi pentru a scrie rapid un post înainte de plecare.

 Chior de somn, reverific toată lista de dinainte de plecare: ţigări? Este. (Fir-ar capu' tău Vanghelie, că prost ne-ai învăţat!) Maşină? Este. Cu acte? Cu acte. (Am luat ITP-ul alalteri!). Rovignetă? E şi din aia... Damn it!  Chit că nu merită.. Asigurare era deja.. Mai trebuie un plin. (Ieftin, să trăiască GPL-ul!).

Şi să nu uit. Cafea? Avem, avem. Mai punem la socoteală o ţinută lejeră dar elegantă de drum, ochelarii polarizanţi pe nas, and Piticu' is ready for the trip.

 Acesta este un post random, (revin la idee... băi... e 8! nu am de gând să scriu vreun text memorabil...).. Şi presupun că voi reveni cu impresii la întoarcere. Să vă prezint situaţia Dealului Negru niţel. Aud că e bunicel, l-au mai peticit.. (Şi noi ne bucurăm de faptul acesta, în loc să îi blestemăm că nu au făcut treabă serioasă.. Dealtfel nici nu era de aşteptat).

 Iar pretenţia mea de a avea un blog tare schimbător, nu s-a schimbat. Ştiu că probabil ar trebui să am un anume stil care să se regăsească în toate post-urile, ştiu că mai mult ca sigur nu are nici un rost să mă învârt în jurul cozii, şi să mă mut de la metafore la 'casual speech', dar nici nu mai dau înapoi acum. Nici nu vreau titlul de 'blogger-ul sezonului' (an e mult spus), dar nici nu îmi convine să las multe lucruri nescrise pentru că.. Nu se potrivesc cu restul articolelor.

 Până una-alta, ia uite ce scrie camionagiu pe aici.. Găsesc blog-ul lui tare interesant.. Şi cred că e singurul pe care l-am citit de la cap la coadă, probabil pentru că m-a interesat domeniul.

 V-am lăsat, Piticu' a ieşit iar pe şosele.. 

 Beware!

Bomba secolului!

 Post scurt şi la obiect, iar la cât de contrariat mă simt după ce am aflat astfel de ştire, nici nu încerc măcar să compun un post bun. Aviz celor ce nu prea suporta manelele, şi preferă rock-ul în schimb, acest articol vă va şoca! Asta ori e farsa secolului, ori înseamnă sfârşitul manelelor.. Deşi în cazul de faţă, astfel de sfârşit nu se anunţă deloc atractiv..
 Sursa: Cancan.

Scrisoare

 Omorâţi ziua de mâine. Să nu vină pentru mine. Pentru că astăzi am cedat într-un final şi m-am lăsat pradă temerii de altădată. Am tăiat, am spânzurat, am tocat mărunt şi nu mi-a păsat în cine lovesc. Observ urma de cruzime parcă din alţi ochi acum. Şi nu îmi place deloc momentul de egoism sălbatic de care am dat dovadă.  Ce s-a ales de consecinţele pentru care eram atât de pregătit? Rămâne de văzut. Dar nu le doresc. 

Şi la ce bun? Într-un final mă lovesc tot de ce am nevoie. Fără să vreau, fără să accept măcar, mă lovesc de minutul de uitare în care se dizolvă tot acidul unei secunde crunte.. Şi fără să vrem, cu toţii credem în poveşti şi în finaluri fericite. Dar în unele cazuri, din cauza celui ce nu e pregătit să accepte, nu există nici un final, sau probabil doar unul nenorocit. 

 Dezarmat, privesc în urmă. Ce a fost nu mai revine.. Şi curios, sunt mult mai dispus să accept asta decât eram să accept ce era. Mă pierd în ochii albaştri ce mă taie în mii de bucăţi, şi nu găsesc nici o explicaţie. 

Şi singura ar fi că am preferat probabil să neg o anume realitate, de teama de a nu ajunge prea departe şi a nu exista cale de întoarcere. Acum cât încă mai există puterea de a înfrunta orice pierdere. Acum cât sigur nu era momentul, dar am preferat să trăiesc clipa. De dragul de a-mi dovedi mie însumi că sunt stăpân pe situaţie? Probabil, dar mai mult ca sigur crezând că aşa se vor rezolva multe.

 Mă regăsesc în miez de noapte, liniştit la gândul că sigur nu am făcut ceea ce era corect, dar având speranţa că poate aşa a fost să fie. Fericirea nu durează decât un minut, iar minutul meu tindea să se prelungească. Şi la ce bun? Cândva avea să se sfârşească. Faptul că o parte din mine a murit odată cu secunda de tăcere, iar alta a rămas în Sibiul de mult pierdut, faptul că multe altele s-au răsfirat în patru zări în decurs de ani întregi, din cele mai curioase motive, e irelevant. Pentru că ceea ce nu m-a omorât, m-a făcut mai puternic.

Cândva mă voi întoarce la ceea ce nu am înţeles atunci. Şi probabil voi lua altă decizie. Cândva voi fi într-adevăr pregătit de a face faţă oricărui război sau joc.. Dar probabil că atunci va fi deja mult prea târziu. Pentru că nu e niciodată timp atâta timp cât secundele sunt numărate de teama orei ce va urma... 

 Nu am spus multe, şi totuşi am tăiat cu sălbăticie în grămada de sentimente ce, la urma urmei, au avut un rost..

 Şi din păcate optimismul nu mă ajută. Nu în cazul acesta. E singura excepţie, şi animal de pradă să fiu, tot nu voi putea spera vreodată la ce nu avut, iar când am avut a fost prea puţin ca să înţeleg.

 Omorâţi ziua de mâine.. Să nu vină pentru mine. Nu răspund de faptele ce vor urma, şi nu mă va mai înţelege nici dracul în momentul în care firea mi se va pierde chiar şi pentru o fracţiune de secundă..

Iar titlul l-am găsit surprinzător de potrivit cu ajutorul unei colege.. Mersi! Ce nu face hazardul când te aştepţi mai puţin..

Falling for a second..

File de poveste.. 

 Cu moralul la pământ. Aşa mă simţeam aseară. Constatând cu o urmă de zâmbet că cea mai proastă lună din an a ajuns deja la jumate, că în decurs de două săptămâni mi-a fost şi cald, şi frig, şi chef, şi dor - că am petrecut o perioadă de schimbări fără rost... Trecând de la o extremă la alta, fără nici cea mai vagă intenţie de a mă concentra doar asupra uneia, iar în momentul în care am încercat să o fac şi să mă axez doar pe ce mă interesa mai mult, s-a năruit totul în fracţiunea de îndoială şi nesiguranţă.

 Am cerut un minut de pauză, am cerut o clipă de gândire. Şi la ce bun dealtfel? În starea asta nu pot lua o decizie. Însă mă pricep de minune la a-i enerva şi pe ceilalţi din jur - ceilalţi care dealtfel nu au nici o vină pentru discordia din capul meu.. dar se nimeresc a-mi sta în drum când nu e momentul.

 Firea impulsivă, moştenită probabil de la tatăl ce altădată îmi dorea tot binele din lume, iese la iveală în cele mai nepotrivite momente. Tai şi arunc tot din calea mea, de nevoia de a-mi face loc, doar eu, fără a ţine cont de alţii, prin lumea perfidă. Şi cine e de vină pentru asta? Probabil eu, mai mult ca sigur anii petrecuţi între patru pereţi reci, croşetând planuri de viitor de azi pe mâine.. 

 La ce bun a-mi cere scuze acum celor pe care i-am atins cu un cuvânt nedorit în trecut, la ce bun a-mi dori să dau timpul înapoi? Nu mai vine... Iar greşelile se adună. Una câte una, în timp ce stiva creşte mare. 

 Cer timpul meu de altădată înapoi! Cu o rugăminte copilărească cer vremurile apuse în care poate era mai bine să acţionez altfel.. Să spun altceva.

 Îmi cer anii de nebunie înapoi, îmi cer perioadele lipsite de griji când tot ce conta erau două ore de râs bun cu cel mai apropiat prieten, şi mă rog la stele pentru un minut din anii trecuţi când nu conta câţi bani am în buzunar ci câte momente de libertate şi veselie petreceam cu cine se nimerea.. Îmi doresc verile toride când uram praful, căldura şi liniştea de pe străzi, pentru a evada în miez de noapte şi a fugi la o baie cu un amic nebun... Şi aş da totul pentru a revedea câteva persoane ce atunci erau la loc de cinste în sufletul meu şi a le spune... Lui, că l-am iertat şi l-am iubit mult mai mult decât a crezut, că l-am stimat pentru ce era, şi unde m-a adus... Ei, de ce am iubit-o şi cât mi-a părut de bine că am rămas totuşi amici... Şi lui, prietenul bun din anii repezi cu care altădată ne uita Dumnezeu pe o bancă în mijlocul primăverii, cu berea între noi vorbind de câte-n lună şi-n stele.. Şi lor pentru că m-au învăţat să nu pun la suflet răutăţile ci să trec peste, mereu cu botul sus, mereu cu siguranţa că o anume zi nu mă poate doborâ aşa uşor..

 Nimic nu a trecut, şi nici de mi-aş dori nu aş putea să dau cu buretele peste unele momente.. De ce continui totuşi să fac mereu greşeli şi să spun vorbe ce apoi par ironice şi nu-mi aduc nimic bun? Asta numai dracu` ştie.. 

 Iar eu sunt atât de berbec încât să cred că toate se vor rezolva odată cu venirea verii, că va fi din nou cum îmi doream şi că toate se vor aşeza la locul lor în momentul în care mă voi găsi - în compania potrivită - la o terasă în aer liber cu berea (non-alcoolică, - se presupune că sunt şofer conştiincios) în bot, şi cu grijile făcute bagaj şi aruncate cât colo..  Când or veni şi vremurile astea bune? Din nou - dracu` ştie.. 

Be the best and fuck the rest... Oare? În cazul acesta nu se aplică - ce te faci când şi restul decid să nu mai dea doi bani pe tine?

 Ridic botul umed şi adulmec zările îndepărtate.. Vara e undeva aproape. Iar eu nu mai am stare, dar ceva îmi spune că încă merită să aştept.. 

    

Remember..

 Scad... Adun... Împart la şaişpe. Nu e bine. Încă odată. Gândurile se adună. Le împart din nou, le multiplic, le trimit în patru zări, dă cu minus. Ah, fuck it. I miss it. I miss the spring. Hai să facem grevă împotriva iernii. Să ne adunăm toţi, şi să o ignorăm pur şi simplu. Poate trece. Mă uit pe geam, încă ninge. What the fuck? Păi nu asta era ideea.. Iarna are ambiţia diabolică de a mă sfida. Pe mine şi pe voi toţi.
 Mă consum, fumez alene, alung gândurile ce s-au adunat înnebunite la poarta minţii şi urlă a extaz, mor de dor, mă sting de zilele de altădată, cer, nu primesc, iau cu forţa dar nu mi se dă, împrumut şi urlu din nou. Ah, fuck it again. Unde sunt clipele de altădată? Unde sunt zilele, unde sunt nopţile ce altădată aveau un rost?
 Propun ca metodă de relaxare două cântece cu valoare spirituală, vechi de când eram toţi de-o şchioapă şi lumea întreagă era doar a noastră... De dragul vremurilor de mult apuse, de speranţa zilelor ce or să vie. Poate se înduplecă şi iarna pe versurile astea şi face loc soarelui atât de aşteptat..

The beast..

 Fiara din mine pândeşte... Momentul oportun să atace. Pe toţi cei care m-au atins odată cu un simplu cuvânt, fad şi fără valoare pentru ei, dar ascuţit pentru urechea ce l-a înţeles. Pe aceia care m-au doborât din plin, doar din simpla plăcere de a părea ei mai... Puternici? Iar eu mai.. prost? Momentul de glorie al unuia nu trebuie să se transforme în durerea altcuiva, sau să provină din ea. Am tăcut.. Şi i-am lăsat. Hiene diabolice, înfruptându-se cu propriul orgoliu, câini hămesiţi de goana nebună după putere, şi himere fardate al căror singur scop e acela de a.. Nu recunoaşte de fapt. Că şi lor le e frică la rândul lor. Să nu care cumva să cadă, pradă propriilor sentimente, şi.. cumva să pară slabi în ochii celor care îi privesc la momentul respectiv? Societatea actuală se bazează pe principiul - "cine e mai bădăran, ăla are mai multă valoare". S-avem pardon... Cu alte cuvinte s-ar traduce - "atâta timp cât dau de cineva mai slab ca mine şi reuşesc să îl înjosesc, e cu atât mai bine pentru mine, în ochii altor proşti care pun preţ pe prostie şi minciună".

 Fiara din mine jubilează... Cu un cuvânt omor pe oricine stă în calea mea şi a idealurilor mele. Cu o privire doar, îl sfâşii în bucăţi, cu singura speranţă de a-l face să regrete doar un moment.. Purtarea dinainte. Adevărul doare! Şi toţi aceia care se dau viteji, înnebunesc în faţa cui are curajul de a spune adevărul pe faţă. Aleargă, însetaţi de sânge, aruncă, sparg, urlă, înjură, râd prosteşte, fac orice pentru a nu recunoaşte că mai apoi, când sunt singuri şi cred că nu îi observă nimeni, pur şi simplu cad în genunchi. În faţa adevărului. Şi îl urăsc pe acela care a avut curajul să li-l arunce în faţă, gol şi fără ascunzişuri. Şi regretă faptul că oricât de puternici ar dori să pară, de fapt sunt mult prea slabi pentru a accepta că cel pe care tocmai l-au îngropat în nămol a avut curajul să se ridice şi nu să le răspundă cu aceeaşi monedă - nu, ci să le spună tocmai ce nu voiau să audă. 

 Voi sunteţi eroii nimănui! Criminalii sufletelor, ce au reuşit să alunge şi ultima fărâmă de bunătate a celor pe care i-aţi asuprit cu vorbe reci, fapte ironice şi zâmbete răutăcioase.. Din cauza voastră unii nu vor mai fi ei niciodată, alţii nu vor mai găsi curajul să se ridice de unde au căzut, mulţi au murit, şi încă şi mai mulţi au ales singurătatea, convinşi că nu sunt buni de nimic.. 

 Încă încruntat din cauza jivinelor fără conştiinţă, mă ridic şi zâmbesc uşor malefic. Va veni şi vremea voastră... Iar nimeni nu e sclavul abuzurilor de orice fel al altcuiva.. Şi simplul motiv pentru care probabil acceptă o perioadă asta, e pentru că aşteaptă momentul oportun de a se ridica cu cel mai fioros urlet demonic, pentru a-l reduce la tăcere pe acela care l-a încătuşat cu cruzime atâta timp...

 Fiara din mine aşteaptă.. A iertat de mult, dar nu a uitat.. Se va ridica odată, maiestuoasă, năvalnică, învăluită în aura puterii strânsă atâta vreme, şi va înlătura pe oricine va fi atât de nesăbuit încât să îmi stea în cale.. fără teamă, fără şi cel mai mic regret, chiar şi cu acceptarea oricăror consecinţe, se va răscula împotriva coioţilor fără maniere... Dar nu acum..

La ce bun?...

 Deşi în parte adevărat, în parte imaginat, post-ul acesta îl pregăteam de ceva vreme.. Dar va trebui să mai lucrez pe idee, nu e exact ce am dorit să iasă.. Deocamdată îl las aşa, probabil voi reveni în alt moment de sclipire nebună..

Ciocolata cu portocale

 Descopăr azi cu stupoare, că portocala este cel mai potrivit fruct exotic. Pentru o anume stare de spirit. Pentru mai multe chiar. Eşti nervos? Ia cu portocală! Te-a apucat jalea? Portocala zemoasă, uşor acrişoară, o să îţi trezească simţurile.. Dă-le încolo de griji. Ameţeşti de bucurie? O portocală, şi prinzi aripi şi mai tare. Red Bull sucks. 

 Interesant este atunci când combini portocala. Cu ciocolată. Diverse sortimente de ciocolată cu portocale îţi fac cu ochiul de pe un raft în orice magzin. Dar în viziunea mea, portocala dă mai bine dacă e separată de restul alimentelor cu care le combini. Să nu facă parte din ele... Ci să le întregească. Iar o ciocolată neagră, amăruie, combinată cu o portocală abia scoasă din frigider îţi poate da nişte senzaţii mai tari decât cel mai exotic cocktail.  Şi poate că poţi topi ciocolata într-un sărut nebun, dar portocala ce o va însoţi va avea grijă să te asigure că în nici un caz nu e totul doar un vis frumos.

 Acesta nu este un post de publicitate la portocală. Pentru că ea nu are nevoie de aşa ceva. Odată decojită, portocala nu mai are nevoie de nimic. În schimb tu, ai nevoie de ea. 

 Portocala face pereche bună şi cu o cafea dacă e servită frumos, felie cu felie. Şi după fiecare felie, o gură de cafea. Dar cafeaua să nu fie îndulcită. Are portocala destul zahăr. 

 Dacă treci pe lângă ea, nu are cum să nu îţi facă cu ochiul. Indecis, stai un moment şi cugeţi dacă merită să consumi portocala. Dar odată ce o vei fi făcut, cu sau fără ciocolată, portocala îşi va fi îndeplinit scopul improbabil. Acela de a te face să te simţi o idee mai bine. Nu îţi vei da seama de ce, şi o singură portocală va fi mai mult decât de ajuns, pentru că în sinea ei, are puterea de a fi exact atât de mare cât ai tu nevoie la momentul respectiv. Niciodată nu ai lăsat o portocală neterminată. E imposibil. Şi niciodată nu ţi-a trebuit o a doua imediat ce ai terminat-o pe prima. Este fructul exotic care îţi ascute toate simţurile cu o acurateţe demnă de invidiat. Poate nu la maxim, pentru aia are nevoie de ciocolată. Dar chiar şi servită individual, merită din plin.

 Deocamdată avem ciocolată cu portocale, şi portocala cu cafea. Salată de portocale cu frişcă şi puţin topping? Da, cred că ar merge şi aşa. 

 Iar faptul că eu am oarecare examen de final de sesiune azi, şi în loc să învăţ, bat câmpii cu graţie despre portocală, e irelevant. Examenul trece, dar portocala tot acolo rămâne. La vară, va trebui să scriu postul despre piersică. Şi cândva voi reveni la ideea mea portocalie. Dar până atunci, mai consum câteva portocale. 

Have an orange!

Puterea gândului

... Te trezeşti alergând. Goana nebună, în urma căreia nu priveşti, milioanele de imagini derulate cu o succesiune de neprevăzut. Te ambiţionezi şi accelerezi. Mai tare. Mai mult. Tot mai mult. Nu poate fi destul! Te bazezi pe idealurile deşarte, iluzii neinspirate, himerele aşteptării în care te-ai scăldat odată cu gândul că poate.. poate.. Şi continui să speri. Alergi spre neinfinit, arzând cu precizie combustibilul adrenalinei care te impinge cu o forţă de nebănuit. Tot ce ai visat. Tot ce ţi-ai dorit. Tot ce ai văzut la alţii, tot ce ţi s-a părut apetisant, tot ce ţi-ai clădit în imperiul minţii, toate scopurile improbabile, tot! Vrei tot acum. Nu mâine, nu ieri.. Ieri e o iluzie, azi e ieri-ul de mâine.. Alergi astăzi încercând să ascunzi teama că ceva, orice, din infinitul dorinţelor fantasmagorice, va trece pe lângă tine. Vrei! Dar nu vezi încă lumina la capătul tunelului imaginaţiei.. Alergi, tot mai repede. Go! Don't stop now! În urma ta, praful răscolit se aşterne cu o încetineală greu de imaginat în comparaţie cu viteza ce o ai acum. Astăzi. În minutul acesta. În secunda aceasta! Treci fulgerător pe lângă oameni, copaci, piese, muzee, minute, pietre, accelerezi, bătăile inimii au trecut de mult de cota normală, alergi fără a avea nici cea mai mică dorinţă de a încetini vreun moment, simţi şuvoiul furiei scurgându-ţi-se prin venele încordate la maxim, alergi, nu vezi nimic în părţi, nu ştii ce e în spate, iar în faţă îţi vezi doar scopul strălucind la ani lumină distanţă!... 

 Stai! Nu merită... În goana nebună ai neglijat şi ultimul sentiment de necaz al celor care priveau în urma ta.. Ai accidentat milioanele de clipe perfecte, ai zburat prin tot ceea ce ţi-a fost dat, tot ce ai avut, poate încă nu ai pierdut, tot ce te-a motivat atunci, ai spart aerul în milioane de particule şi l-ai răspândit în cele patru zări, ca să demonstrezi... Ce? Stai!

...Alergi în continuare. Infernal, eşti o tornadă umană care sfâşie tot în cale. Ca un jaguar turbat, alergi, rupi, distrugi, - nu-ţi pasă -, dărâmi imperii de vise - ce dacă? - nărui munţii de patimă ce au stat odată în calea ta, încă accelerezi într-un ritm ameţitor, imaginile din jur se estompează, nimeni nu te mai observă, treci cu viteza gândului pe lângă toţi, nu te împiedici de nimic, nu te interesează nimic, alergi! Scopul este atât de aproape, îl simţi, îl auzi, îl vezi, îl vrei, dar continui să accelerezi înnebunit!.. Un minut, o secundă, o fracţiune de secundă, Stai!! Eşti aici.. Te opreşti cu o forţă care împinge lumea din jur în patru zări, provoci cataclismul prin frânarea excesivă, timpul se opreşte în loc pentru o clipă.. Ai rămas tu şi scopul tău strălucitor. Faţă în faţă. Un moment, nici unul din voi nu spune nimic, în liniştea apăsătoare ce se lasă pe moment în preajmă. Îi dai târcoale, îl adulmeci, îl iei, îl ai, îl posezi şi apoi... tăcere. Totul se întoarce la normal. Înnebunit, priveşti în golul rămas. Ceva îţi atrage atenţia. O privire rapidă, un rânjet diabolic apărut pe botul umed, te pregăteşti, iei poziţia de atac, şi îţi îndrepţi toată atenţia spre noua dorinţă, probabil noul scop. Încet, pas cu pas, ritmul creşte din nou, accelerezi, vrei mai mult, tot mai mult, nu te mai poţi opri, deja alergi mai repede decât închipuirea... 

 Ce eşti tu? Tu eşti eu. Tu eşti noi. Tu eşti gândul fiecăruia, ce aleargă secundă de secundă spre alte zări. Eşti minutul fără întoarcere, eşti starea ce ne surprinde şi ne dă aripi, eşti acel ceva dinăuntrul fiecăruia, ce aleargă încontinuu spre visele neîmplinite, în încercarea de a le surprinde măcar un moment. Eşti cel care creează dorinţele, care le materializează, care le face mai concrete. Eşti cel care face visele mai realizabile. Şi eşti cu totul altceva pentru fiecare persoană în parte. Tot ceea ce ne reprezintă, tu poţi exprima, dar stai bine ascuns în sufletul fiecăruia.

 Eşti tot ce ne face, tot ce ne ghidează, unicul din fiecare şi dătătorul de putere fără pereche. Şi pe fiecare ne faci să alergăm în căutarea a ce ne lipseşte mai mult, spre zări mai bune. 

 Eşti stropul de speranţă care ne împinge la mai mult. Nimic altceva. Dar atât de necesar! Şi în goana ta nebună, laşi în urmă tot ce ne-a apăsat, tot ce ne-a durut, toate problemele noastre, lăsând loc numai acelui lucru care chiar contează şi poate, ne face o idee mai fericiţi.
Dar nu ne putem baza numai pe tine. Şi oricât de frumos ar fi să visăm, oricât de mult ne-am dori să atingem un anume ţel, nu putem uita. Cine suntem. De unde venim. Ce suntem. Şi ce a contat în urma noastră. Chiar dacă tu, gândule, alergi în sufletul fiecăruia, nu putem să ne lăsăm numai pe mâna ta. Pentru că un scop se poate atinge, mai devreme sau mai târziu, dar calea spre acela nu înseamnă să ignorăm tot ce ne înconjoară. Oricât de mult ne-am dori asta.

Live your lives!

Sfântul Valentin - Sărbătoare sau Kitch?

 Consider că am făcut destulă pauză din a-mi expune aberaţiile zilnice aici, aşa că mi-am făcut timp zece minute acum să revin în forţă. Tot se anunţă oareşce zi specială mâine, şi e comentată şi răscomentată mai peste tot, aşa că de ce nu mi-aş exprima şi eu părerea..

 Mâine e o zi interesantă. Îi zice "Sfântul Valentin". Interesantă deoarece românii noştri au preluat-o cu brio de la alţii. Unii au considerat acest "import" drept kitch, o sărbătoare comercială, pentru că românii aveau deja o zi a îndrăgostiţilor pe 24 februarie şi anume Dragobetele. Tinerii din ziua de azi în schimb, rar îşi mai amintesc de tradiţie. Tot ce contează e să fie toţi în pas cu moda. În noul "trend". Drept pentru care mâine e considerată ziua iubirii, a florilor, a cadourilor, a inimioarelor, a rozului şi a farmecului occidental. Pe 24 puţini îşi vor mai aduce aminte de sărbătoarea tradiţională.

 Mâine în schimb, vom vedea oriunde, la ştiri, pe străzi, în parcuri, în restaurante, pe poduri şi pe sub poduri, numai cupluri. Care mai de care, toţi în încercarea de a-şi demonstra devotamentul reciproc. Mă întreb totuşi, vă trebuie o zi anume ca să faceţi asta? 

 Mâine nu-şi va aduce aminte nici dracu de toţi cei lăsaţi "la o parte". De colegul de servici, de vecinul de la etaj, de verişoara de peste drum, de orice cunoscut care are ghinionul de a petrece această zi în cel mai singur fel cu putinţă. Păcat, asta dă dovadă de egoism într-un fel.

 Nu am nici cea mai vagă intenţie de a transforma acest post în ceva de genul "hai să ne fie milă de ăia care încă nu şi-au găsit perechea". Dar nu putem nici să uităm de ei. Şi mai ales, dacă tot e aşa mare sărbătoare chipurile, în nici un caz nu putem fi egoişti. 

 Sărbătoare pe care o critic dealtfel. Pentru că toată lumea o aşteaptă. O singură zi din an, în care să nu îi fie nimănui teamă de "gura lumii" şi de "vorbe pe la spate" pentru că a avut curajul de a-şi exterioriza sentimentele. Şi revin cu întrebarea: vă trebuie o anume zi ca să faceţi asta? Păi atunci ce mai iubire trăiţi voi dacă în rest vă ascundeţi care pe unde apucaţi de teamă că "sunteţi în public şi nu s-ar cădea"? 

 Mâine la răsăritul soarelui, veţi deschide majoritatea dintre voi televizorul şi veţi da probabil de Esca sau şi mai interesant, de Badea, (mă îndoiesc că el ar comenta pozitiv ziua de mâine, dar în fine), care vă vor ura aceleaşi cuvinte ca de fiecare dată pe 14 februarie, mai în glumă, mai în serios: "Iubiţi-vă mult!". Păi, asta vă sfătuiesc şi eu, dar făceţi-o frate mereu nu doar o zi pe an. 

 Nu mai continui să comentez despre ziua de mâine, că nu mă mai opresc. O să treacă oricum mai repede decât a venit, şi o să vină ziua de luni. Şi toate inimioarele, toţi ursuleţii de pluş roz, vor dispărea ca prin minune de pe rafturi. Şi vor mai sta la păstrare înca vreun an şi ceva, până la următorul Valentin. 

 Iar un trandafir frumos se poate dărui în orice zi. Nu numai sau neapărat mâine. 

Much love! 

Gold...

  The way you look. The way you smile. The way you laugh. Everything that you do. Everything that I see. You`re gold!
 Your eyes. Your lips. The five inches of pure soft skin. The touch of you hands. The feelings you have. You`re gold!
 Your dreams. Your beliefs. Your silence. The unwanted truth that you hide. The emontions you posses. You`re gold!
 The way you move. The way you dress. The way you walk. The way you live. You`re gold!
 The way you feel. The way you make me feel. The way you talk. The way you walk beside me. You`re gold!
 Your body. Your moves. The way you hug me. You`re gold!
 Your lips kissing me desperately. Your eyes looking at me with desire. Your hand in mine. Your body in my embrace. You`re gold!




I have no reason what-so-ever for writing this. Nor does it refer to anyone. It was just a spark of insanity.

Chaos

 I need...

 În primul rând o ordine generală. În capul mult prea mic dar supra-aglomerat. Poza de mai sus exprimă cu exactitate feeling-ul pe care îl am acum. M-am trezit azi că mi-am adus aminte de un ID de MSN nefolosit de peste un an... Pe care îl uitasem.. Drept pentru care aveam deschise la un moment dat simultan trei variante de programe de chat. Mult folositul Yahoo Messenger, MSN şi Skype. Mă întreb cum ar fi fost să mă loghez cu ID'uri multiple pe fiecare... Ar fi ieşit probabil o cacialma grozavă.

 În al doilea rând, mi-ar trebui probabil să mă mut din ţară. Priveliştea de aici mă deprimă. Deşi nu pot să nu zâmbesc, oriunde m-aş uita. Mergeam azi liniştit pe trotuarele găurite, şi trece unu cu un taxi.. Care îşi lipise un carton pe capotă, în faţa radiatorului. Ca la Daciile vechi. Şi hai că ar fi fost cum ar fi fost, dar pe carton scria mare: "Logan cu sobă". A trebuit totuşi să apreciez simţul umorului al celui care deţinea vehiculul.

  În al treilea rând, probabil, ca fiecare, bani. Dar, revenind la cele scrise mai sus, atâta timp cât trăim în România, nimeni nu se poate plânge de asta. Deci, mă abţin.

 Pe lângă toate astea, probabil ar fi necesar mai puţin stres. Nu e oricine învăţat să se trezească pe acordurile vocii şefului care zbiară pe diferite tonalităţi la telefon. Măcar de stres nu duc lipsă, deci nu pot să mă vait. Not good.

 În mod sigur, o vacanţă. Departe de tot. Departe de cunoştinţe. Departe de amintiri. Departe de tot ce încă mă leagă de oraşul ăsta mic şi ciudat. Cât mai aproape de mare. La vară, cu siguranţă!

 Poate, dar nu neapărat, mi-ar trebui una. Sau unul. Pe care să nu îl cunosc. Şi nici el să nu mă cunoască. Să aibă timp liber, şi urechi mari. Ca să mă plâng la el. Şi el să stea să mă asculte. Cât îi înşir eu fiecare milimetru din tot ce mă apasă. Puii mei, unii dintre noi suntem acolo pentru oricine ar avea nevoie, dar pentru noi n-a fost încă "inventat" ascultătorul potrivit. Las că apare el, şi îl zăpăcim când o fi cazul. Deocamdată ne plângem pe blog.

 Mult mai mult timp liber. Fără nici o grijă... Vise taică, vise. Niciodată timpul nu e suficient.

 Mult mai mulţi prieteni cu care să îmi ocup timpul liber. Ăştia se fac, nu-i problemă. Problema e dacă merită să ne împrietenim cu oricine ne "pică în mână". Şi sincer, mă îndoiesc.

 Să vină primăvara. Indubitabil. Să arunc geaca groasă undeva, cât mai departe, în fundul şifonierului. Şi să îmbrac tricourile cu tatuaje. Să ne permitem o plimbare lungă cât o zi de post, fără să tremurăm ca piftiile.

 Mai puţină bere. Şi ţigări deloc. Cum spunea cineva... Eu n-am nevoie de ele.. E doar o impresie... Bine zis. Dar nu şi corect în totalitate.

 Mai puţine momente de lipsă de ocupaţie, cum ar fi ăsta de acum. În nici un caz n-ar trebui să scriu acum lucrurile astea pe blog. Dar le scriu cu gândul că peste ani voi da din nou de ele, şi voi râde straşnic de ce nebunii îmi treceau prin cap.

 Şi probabil, o idee principală pentru blogul meu. Că momentan e mai schimbător ca vremea. Ca şi mine dealtfel.. 

 I need... The thing that everyone needs. Without questioning. Probably, today I got tired of waiting. And most likely, I lost the patience. 

 I look beside me and I see someone who doesn't have half the things I posses. So I just close my eyes, thank God for all the things that make this life so ridiculously interesting, and go help that one who needs me the most. Without asking for anything in return. 

 My life is in chaos right now, and I am trying desperately to justify an existance that is without meaning or purpose.

Tomorrow is another day...

Crimă şi pedeapsă

- Linişte... Auzi?...

- ... nu.. 

- Se apropie.. O doamne!..

- Nu cred...  Ţi se pare..

- Taci! E prin preajmă..

- Nici nu respir.. 

- Ai grijă la..

TROSC!

- Au!!

- Ups...

- Ţi-am spus să ai grijă!..

- Nu mai striga.. 

- Niciodată nu eşti atent.. 

- Cine vorbea!

- Şşş... aud paşi.

- ...

- Nu poate să ştie.. Nu ar avea de unde..

- Poate i-a spus...

- NU! Nu ar fi făcut-o...

- Mereu greşeşte ştii?.. Nu m-ar mira..

- Nu taci odată?? Îl aud..

- Aş fuma..

- Eşti nebun?! Acum??!!

- Oricum nu mai contează...

- Silentium! Dacă mai deschizi gura..

- Crezi că mai contează acum?.. Am comis-o ce mai.. 

- Şi vrei să suporţi consecinţele??

- Da.

- Eu nu! 

- Nu ai încotro.. Dacă stau eu, stai şi tu.. 

- Mă îndoiesc! Nu suntem legaţi..

- O ba da.. 

- Şşş!!! E chiar aici!

- ...

- Oare a plecat?

- Eu nu am simţit nimic..

- Mi-e groază.. Şi numai tu eşti de vină!

- Eu? Pardon, suntem amândoi.. 

- Poate.. Taci odată! 

- ...

- ...

- Refuz să cred...

- Ai tăcut?!

- Da..

- A plecat.. Doamne era cât p-aci..

- Am scăpat.. Mulţumeşte lui Budhha.. 

- Mulţumesc cui vreau..

- Mă duc să fumez..

- NU! Stai locului.. Ai căpiat?

- Trebuie.. 

- Te omor şi pe tine dacă e nevoie..

- ...

- Aşa vezi.. 

- Şi totuşi.. 

- Nimic! Nu ai dreptul să comentezi..

- A da?! Şi presupun că tu ai..

- Nu în mai mare măsură ca tine.. 

- Atunci?

- Mai contează.. Taci odată! Noaptea e lungă..

- Nu mai suport..

- Atunci ieşi! 

- Nu! Nu aş putea..

- Fă linişte odată, nu te mai foi atâta..

- O.K... Am tăcut..

- Mă bucur..

- Dar nu pot..

- Eşti nebun.. Vrei să murim aici acum?

- Sigur că nu..Dar nu mă pot abţine..

- Trebuie! 

- ...

- Mult mai bine..

- Ar fi trebuit să n-o facem.. Ştiai prea bine..

- Şi? Era mai bine dacă nu?.......

Uşa se deschise...