A dream come true

"Ce mai caut eu aici?.. Ce am căutat vreodată? Și cui îi pasă?"

Întrebări deșarte, fără un sâmbure de răspuns. Întrebări pe care și le pune fiecare într-un anume moment. Iar răspunsul se află în noi. În vorbele, faptele și acțiunile noastre.
Ce căutăm? Fericirea probabil. Și un strop de liniște sufletescă. Pentru că stă în firea omului să își dorească ceva mai bun, și ar face orice pentru a-și îndeplini visele și idealurile.
Probabil, fiecare dintre noi are un scop bine stabilit în lume. Și pentru fiecare, destinul a cusut încă din vremuri neștiute, un fir de viață încărcat cu evenimente neprevăzute. Și pentru ce să luptăm, dacă nu pentru propria noastră viață?
Mulți prevăd sfârșitul în anul ce va urma. Dar eu.. Eu stau liniștit. Pentru că orice va fi, am presimțirea că vom trece cu bine peste. Nimeni nu are dreptul să cunoască viitorul, nici ce este rezervat fiecăruia.. Pentru că atunci nu ar mai exista suspans și fericire. Ci ar fi totul monoton, și am aștepta cuminți să trecem peste perioade grele și să vină zilele bune.

Au trecut cinci zile din acest an, zile încărcate și nopți dormite pe fugă. Zile în care am simțit din nou ce înseamnă să trăiești, să aștepți ceva ce îți dorești.. Cinci zile în care am iubit, am promis și am luptat pentru o cauză pe care mai demult o credeam pierdută.
Și sunt recunoscător! Pentru că sunt aici, am tot ce am nevoie, iar anul a început bine, alături de persoane dragi, exact cum nu mă așteptam, dar cum visam să fie.

Uneori, doar uneori.. visele se împlinesc. Și la ce bun să aruncăm tot ce merită, ce e mai frumos, pentru acele clipe grele care durează mult mai puțin decât avem impresia?
Totul trece.. Și bune și rele. Doar că pe cele rele, le simțim mai intens. Dar nu merită să lăsăm dorința și speranța deoparte. Cineva acolo sus ne iubește, și nici asta nu avem voie să uităm.

Vreau să zbor. Pe drumuri de iarnă, înzăpezite,să fie totul alb, și să fiu liber spre apus.. Să nu mă oprească nimeni! Să îmi iau avânt și să cutreier o țară întreagă, cu flăcările pasiunii în suflet, să las tot ce nu a fost bine în urmă, și să lupt cu nemurirea pentru o zi de libertate!..
Vreau.. Dar rațiunea îmi spune să dau dovadă de maturitate, și să am o secundă răbdare. Pentru că munții sunt tot acolo, marea mă așteaptă, iar drumul meu, drumul pe care îl simt cu aceeași intensitate mereu, nu pleacă nicăieri..

Este ora 1:04. Ce scriu eu aici? Nici nu recitesc.. Nici nu dau importanță că nu are nici un înțeles, și nici o legătură.. Vreau doar să scriu. Să fac ordine în toate gândurile și nelămuririle ce și-au făcut loc în minte..
Vreau un minut în care să nu îmi pese. De cine mă judecă, de cine mă privește, și cum par în ochii lumii. Un minut.. apoi îmi pot relua statutul social.
Și nimeni nu are idee câtor oameni le sunt recunoscător că am ajuns unde sunt acum.. Probabil vor afla, poate e mai bine să nu știe.. Contează doar că am trecut prin destule, și mereu a fost cineva acolo care să mă ridice. Iar eu am încercat să îi răsplătesc, ajutând la rândul meu, măcar cu o vorbă, pe cei care m-au căutat.

Iar dacă ar mai fi ceva de adăugat, ar fi doar că nu am răbdare să vină ziua de mâine. Pentru că vreau să trăiesc, să mă zbat și să am grijă ca totul să fie ok..
Vreau să visez, să mă pierd în brațele ei, să mulțumesc pe toată lumea, și apoi.. Abia apoi.. Îmi voi permite să vă spun...
.. noapte bună..

Vă urez un an cât mai bun, cu împliniri pe toate planurile, cu tot neprevăzutul ce poate exista.. Și fie ca toate dorințele să vi se împlinească.. Fix atunci când vă așteptați mai puțin, dar aveți mai multă nevoie!

Leo..

   Do you remember this?
 Oare câți dintre voi mai ascultați Goran Bregović? Piesa asta mi se pare operă de artă. Și an de an, iarnă de iarnă, o ascult. Pentru a-mi aminti de unde am venit, ce am făcut, și ce am învățat nou.. Ce s-a schimbat și ce a rămas la fel în clipa ce a trecut între copilărie și prezent.
 Și pe câți dintre voi nu vă macină amintirile? Gri, colorate, pline de fericire, sau încărcate de ani grei de tristețe? Dar trecutul a rămas acolo.. Avându-și poate rostul lui, fără puterea de a se întoarce vreodată. A rămas undeva unde nu îl mai putem atinge, nici vedea, nici simți. Iar amintirile sunt cele care umplu golul lăsat în urmă.
 Dar hai să nu trăim din amintiri. Bune, rele, cum or fi.. Sunt totuși, doar amintiri. Observ cum cineva se zbate acum pentru greșeala făcută cu ani de zile în urmă, iar altcineva încă nu poate trece peste ceva ce a pierdut.. Cineva e încă recunoscător pentru o faptă pe care binefăcătorul a uitat-o de mult, iar altcineva se condamnă pentru că nu a avut puterea de a încerca atunci..
 Iar toată lumea încearcă să ia model pe altcineva, de la care să învețe, și să îi fie asemănător. Dar oare e corect?
 Ne regăsim în tipare, ne pândește din umbră ceea ce am văzut la idoli, dar oricât am încerca.. Nu putem.. Nu putem să găsim calea de a trece peste anumite lucruri, nici de a rezolva anumite probleme.. Chiar dacă celor pe care îi ridicăm pe un soclu li se păreau atât de ușoare!
 Și atunci? Când din neant apar situații în care am vrea să alergăm spre cei ce ne ridicau odată, spre cineva care avea întotdeauna un sfat.. Spre acel cineva care nu mai este, și oricât ne-am dori, nu se mai întoarce. Abia atunci nu ne rămâne altceva decât să ne descurcăm singuri. Să învățăm din amintiri.. Și să luăm propriile decizii.. Cu condiția de a ne asuma consecințele, oricare ar fi acelea. Iar cu fiecare greșeală sau succes, cufărul experienței se umple. Iar noi ne schimbăm.. Poate în ceva mai bun, poate în rău, poate în ceea ce ne-am dorit dintotdeauna să fim dar nu am găsit calea, sau poate în ceea ce au dorit alții să fim, dar nu au știut să ne explice de ce e mai bine.
 Observ cât m-am schimbat de ultima dată când am ascultat piesa asta.. Dar ceva îmi spune că nu am schimbat nimic.. Ci doar m-am regăsit. Și mi-am amintit unde voiam să ajung, și mai ales de ce.
 Dar mai am atâtea!.. Atâtea de învățat.. Și am ales să păstrez fiecare amintire, indiferent câte lacrimi ar curge sau cât de zgomotos aș râde doar la un simplu gând ce face parte din trecut. Pentru că fiecare are valoarea sa, și întotdeauna.. Întotdeauna, ceea ce a fost mai bun se va ridica deasupra durerilor.

  Am să închid cu grijă cufărul amintirilor acum, și am să privesc liniștit spre iarna ce va să vină. Și oricât de mult aș vrea, nu voi fi niciodată cel pe care l-am privit cu respect, nici cel care la orice oră avea un sfat binevenit și părea că le știe pe toate.. Dar le mulțumesc fiecăruia în parte pentru ceea ce m-au învățat.

Iar privind într-un mod realist.. La o anumită vârstă, chiar la orice vârstă.. Cei care sunt mai trecuți prin ani decât noi, sau au experiența vieții mai vastă, par mai cunoscători. Iar nouă nu ne rămâne decât să învățăm de la ei. Așa că am să las totuși deschis cufărul experienței, și reticența deoparte.. Și am să calc ușor pe covorul de zăpadă, pentru a nu strivi nici o amintire..

  And if somebody was to ask me why I don't get up right now and take the next train back to New York, it's because you can't say no to your childhood hero.
 I decided to be his best man, but one thing I was sure of :
No matter how much I loved the smell of cheap cologne,
I was never going to become my uncle, and I was never going to sell Cadillacs..  

Profit. Pe gratuitate.

 Știu că sună prostesc. Cum poți face profit din ceva ce este gratis? Să vă răspund.. Foarte simplu. Pentru că nu totul în lumea asta se bazează pe economie. Dar în vremurile acestea, când toți sunt în goana mare după bani.. Nu mai dă nici unul doi bani pe altceva.

 Anul trecut, vă spuneam despre curaj. Despre optimism. Despre dorința de a continua, indiferent prin ce am trece. Anul trecut eram și eu în goana mare după bani, și mi se părea totul posibil în momentul în care îi aveam. Partea proastă e că, deși alergam după himera dătătoare de speranță, nu prin ea am trăit cu adevărat, ci prin cu totul altceva. Offshore ne spune despre vremurile când ne vine să ne tragem de urechi.. Pe noi înșine. De ce?  Pentru că am uitat să trăim.
 Am uitat să visăm. Să sperăm. Să ne dorim. Am uitat să credem în noi înșine. Și e nevoie doar de o singură persoană, care să ne spună două cuvinte, pentru a ne pierde și ultima picătură de încredere personală. Pentru a nu ne mai simți buni de nimic apoi.
 Drept pentru care ne întoarcem... la acel ceva prin care pare că visele noastre se pot împlini. Ne întoarcem la rutină cu gândul de a scăpa de problemele sufletești, ne acaparăm timpul pentru a nu ne gândi la ceva ce doare.  Ne cufundăm în muncă, poate activități, probabil sport, orice care ne-ar lua gândul chiar și pentru o secundă de la ceea ce ne frământă.
 Și la ce bun totuși? Dacă e ceva ce chiar contează, poate fi noapte, poate fi zi, poți fi la concert sau la serviciu, poți înota sau conduce în mijlocul orașului.. Când te lovește. Iar când acest lucru se întâmplă, atunci doare. Indiferent de momentul zilei sau de activitatea întreprinsă. Te privești în oglindă când ai răgazul, și încerci să îți dai seama de ce te-ai ascuns atâta timp de ceva ce știai că nu îți va da pace până nu se va rezolva. Și îți dorești să te arunci, să te zbați, să plângi sau să râzi nebunește, doar doar s-o rezolva atunci, în minutul acela.
 Am trăit un moment ca acesta. Și abia atunci am înțeles de fapt ce vreau cu adevărat, și ce m-ar liniști. Iar acel lucru nu erau banii. Nu mai dau doi bani pe.. bani. Sunt necesari într-adevăr, dar toți banii din lume nu pot cumpăra fericirea sau momentul așteptat atâtea luni. Nimic nu îți poate cumpăra o căsnicie pierdută, și nici nu îți poate aduce înapoi persoana transformată din înger în lup. Și milioane dacă ai avea, nu ți-ar da puterea de a spera că ai totuși un rost în viață. Când toți par a te fi uitat, iar tu zâmbești fals, privind cu durere la ce te așteaptă acasă, când toate lucrurile sunt doar de fațadă, iar tu nu știi unde să te mai ascunzi pentru a căuta în liniște o rezolvare la o problemă, crede-mă, ultimul lucru pe care ți-l vei dori vor fi banii.
 Privesc la oameni care s-au despărțit din cauza violenței domestice, iar între ei a rămas un copil care nu are nici cea mai mică vină pentru ce s-a întâmplat în familia lui. Văd femei care se gândesc numai la puiul lor de acasă, și își doresc cu disperare să îi facă fericiți, și să le ofere tot ce au nevoie. Văd bărbați rămași tați singuri, care acceptă pe oricine care le poate suporta situația, chiar dacă nu este persoana care trebuie, dar lasă totul de la ei ca să aibă copilul doi părinți... și sunt în aceeași goană turbată după valori materiale. Văd persoane care acceptă să le fie călcate sentimentele și speranțele în picioare de aceia pe care odată i-au iubit, dar nu îi pot părăsi pentru că tot el este cel care le oferă siguranța financiară.
 Ceea ce văd în lume mă îngrozește. Pentru că am ajuns să uităm de sentimente, de trăiri, de momente, de nopți pierdute doar de dragul de a sta cu persoana iubită de vorbă. Am lăsat totul în favoare banilor. Iar când îi avem, alergăm să ne îndeplinim vreo dorință care credem că ne va face fericiți. Și suntem.. Dar doar pe moment. Iar când și aceea trece, ne întoarcem dezamăgiți, fix la același țel. De a face alți bani.
 Ciudat totuși, sună ca și cum ne mințim pe noi înșine. Și culmea e că o facem cu același zâmbet pe bot, deși știm cu siguranță că 'fericirea' respectivă este efemeră. Ne mințim azi, ne mințim mâine, iar poimâine e deja prea târziu pentru a ne aduce aminte că problemele se pot rezolva și altfel. Și chiar dacă mai avem un strop de speranță, ne închipuim că nu mai avem timp pentru a face nimic.. Pentru că tot timpul este acordat.. Banilor.
 Cineva îmi spunea mai acum câteva zile.. "Bucură-te că nu ai familie și copii acasă."  Am mai auzit teoria asta, de la multe persoane chiar. Și nu mi-a plăcut cum sună. Într-adevăr, e rău să ai un copil singur. E rău să ai o căsătorie nefericită. Dar cred, și cred din tot sufletul meu, că nu îmi va părea rău în momentul în care voi fi pus în situația de a avea o familie. Iar unde alții au greșit, voi încerca să învăț din greșelile lor, și să nu le adopt în propria mea viață.  Îmi vine să le strig celor care îmi spun asta... "Bucurați-vă și voi că are cine vă aștepta acasă!". Dar nu îmi permit.. Pentru că poate nu toți sunt fericiți cu situația de acasă. Poate că vor mai bine. Și nu suport să văd oameni cărora nu le mai pasă de ei înșiși, ci lasa totul în favoarea celor de lângă ei. De oamenii aceia cine se mai ocupă? Atunci când simt că nu mai au puterea de a continua, atunci când se consideră părăsiți, atunci când ar face orice doar să nu înnebunească la gândul că sunt singuri?
 Am să încerc să fac profit din gratuitate. Iar dacă celor care au nevoie nu le pot oferi bani, voi încerca să le fiu alături în clipe de deznădejde. Pentru că două vorbe bine zise, nu costă nimic. Un gest frumos, asemenea. Iar profitul meu? Va fi acela că voi ajunge să fiu ce am dorit întotdeauna. Cel care aduce soarele după zile întregi de ploaie. Cel care îți ia din mână facturile, și îți arată în schimb pădurea cu toate tainele ei.
 Și la fel cum eu am fost răsplătit cu un vis frumos când totul părea pierdut, voi încerca să le ofer celorlalți ceva din puținul meu, fără a avea pretenția de a primi măcar un "mulțumesc" înapoi. Nu e o promisiune. Nu e nici măcar ceva ce îmi va fi simplu să fac. Dar voi încerca.

 Nu mă judecați. Pentru că ar fi cea mai mare greseală. Ci priviți în jur, și încercați să îi observați pe cei ce se ascund după măști sidefii, iar în urma lor poartă norii. Veți vedea că sunt mulți, foarte mulți. Și ca să îl mai citez odată pe Offshore... " Nu este nimic de condamnat în viața omului. Cea mai mare abureală stă înfiptă aici, în ideea de judecător și condamnare. Dacă am înceta să mai arătăm cu degetul, să fim avocații lui Dumnezeu și oricărui alt zeu, am invăța să trăim cu adevărat în lumea reală." . Asta chiar mi-a plăcut, și merită menționată.
 Și oricine poate face profit din gratuitate. Profit personal, pentru liniștea sa sufletească. Pentru că nimic nu se compară cu senzația că ai fost acolo când cineva a avut nevoie de tine. Iar sentimentele sunt mult mai presus decât banii.. Nu putem uita să trăim și nici să simțim, oricât de materială ar fi societatea ce ne înconjoară.

Tomorrow's past

   Ieri. Azi. Mâine. Acum 20 de ani. Peste 5 minute. Visul de ieri, devenit amintirea zilei de azi.
 Am citit undeva, că oamenii sunt mult prea ocupați să trăiască în viitor, punând prea puțin accent pe clipa de față, în efortul continuu de a-și îndeplini țelurile îndepărtate, așa că nu trăiesc nici acum, nici atunci. Și de fiecare dată când li se îndeplinește o dorință, nici nu apucă să o guste măcar, că au trecut deja la următorul vis. Iar la bătrânețe se întreabă când au trăit, și de ce pare că viața a trecut pe lângă ei fără să întreprindă nimic interesant.
 Din fericire, nu toți gândesc așa. Din fericire mai există oameni care prețuiesc momentul. Și pun bază pe minutul de azi, pe seara de care au avut atâta nevoie, și nu pe un vis încețoșat, vis pe care nimeni nu ni-l garantează că se va și îndeplini, iar dacă da, atunci când..
Tudor spune aici că "un vis persistent își are rostul lui, și uneori se și realizează." Nimic mai corect, dar hai să nu trăim  doar cu gândul la acel vis. Hai să nu ne bazăm doar pe acea clipă îndepărtată, care Dumnezeu știe când o veni, ci pe ziua de azi. Zi care oricum habar nu avem ce ne rezervă, și mai ales de ce. Da, să continuăm să visăm, să ne dorim, să sperăm, dar să nu uităm să trăim momentul.
 Pentru că viața e plină de surprize. Și atâta timp cât nu suntem singuri pe Pământ, întotdeauna se va găsi cineva care să ne surprindă într-un mod neașteptat. Fie că e un vechi prieten, sau persoana pe care ai cunoscut-o azi. Fie că e omul pe care îl știi de zeci de ani, sau cel căruia tocmai i-ai spus "Bună" pentru prima oară.
Și chiar dacă timpul zboară, și zboară al naiba de repede încă, hai să nu îl ajutăm să treacă pe lângă noi, trăind în viitor. Dacă azi te plictisești, nu aștepta nerăbdător ziua de mâine. Pentru că va veni! Mult mai repede decât o dorești cu adevărat. Și te vei întreba poate.. Unde e viitorul zilei de ieri? Atunci îți voi răspunde... "Tocmai îl trăiești. E azi, acum.. Ți-ai dorit atât de mult să vină.. De ce regreți minutele de ieri? E prea târziu..".
 Îmi pare rău că am făcut parte, și probabil încă fac, din tagma celor care aleargă după vise neîndeplinite. Și îmi pare rău că din toate momentele ce le-am trăit, am simțit cu adevărat doar prea puține. Și dintr-o vară trecută am păstrat doar o bere la o terasă, cu marea în ochi, cu liniștea în suflet, și cu soră-mea lângă mine.. Și doar noaptea în care am adormit liniștit, ținând în brațe pe aceea care odată știa să îmblânzească fiara din mine.
Atât.. Două momente, din sute, poate mii altele. Dar revin cu speranța că poate de acum încolo, voi ști să prețuiesc fiecare clipă la adevărata sa valoare.
Cineva spunea odată, de mult, parcă într-o altă viață că.. "Momentele sunt acele clipe de care nu avem niciodată timp." Hai să ne facem timp. Și hai să facem acel timp, și așa destul de scurt, să conteze. Da, să sperăm la ziua de mâine, la zăpada de atunci, la un vis de iarnă, dar să nu uităm să trăim și ziua de azi. Pentru că oricât de scurtă ar fi, are farmecul ei aparte.
 La fel cum au avut orele petrecute într-un pub micuț, dar atât de primitor.. Pentru că din nou, am dat bir cu fugiții, zilele trecute, în Sibiul meu de altădată. Cum spunea un coleg, pentru a mă regăsi. Și am făcut-o. Inoportun, fără măcar a visa în prealabil, am fugit de nu m-am văzut. Ce mai contează că am lucrat apoi două zile? Le-am trăit și pe acelea cu aceeași urmă de zâmbet pe bot. Și am încercat să îi ridic pe aceia care aveau nevoie atunci de mine. Îmi încărcasem bateriile, așa că nu mi-a fost prea greu.. Regret doar că nu am știut să fac mai multe, și să spun mai multe.. Dar e timp.. E timp.
 Iar Sibiul? E oaza mea de liniște, locul unde nu îmi trebuie mai mult de câteva ore alături de persoane potrivite, pentru a-mi aminti cine naiba sunt, de unde vin, și unde mă duc. Locul pe care am promis că îl voi vizita de câte ori voi avea șansa, cu aceeași satisfacție și plăcere.
 Așa că hai să visăm. Să ne dorim din nou ziua în care ne vom regăsi, să sperăm la clipa ce va să vină, dar să trăim fiecare zi ca și cum ar fi un vis pe care ni-l dorim de mult..
Pentru că trecutul din viitor urmează să vină mai repede decât ar trebui. Iar ziua de mâine va fi cândva, poate chiar de azi, doar o amintire.

Ciao!






P.S. - Mersi pentru song. Am visat, sau era numai pentru mine? Oricum ar fi, am visat frumos..

Ah.. Toamnă...

Sweet september... A venit și toamna aceasta. Cu pași repezi, pe nepregătite, exact în ziua amintită de bătrâni.
A venit, cu toate lipsurile de care ar putea da dovadă. Fără struguri, fără recoltă, cu porumbul uscat, încrețindu-se ușor în câmpul bătut de un vânt rece.
Vânt iresponsabil... Pentru că frigul vine dinăuntru. El, vântul hoinar, nu are nici o vină. Însă frigul pare adus dintr-o altă viață.
Mi-era dor să îmi fie frig. Dar să mă încălzesc din priviri de mult uitate, să mă arunc în clipe de vis interzis.. Să descopăr tot ce altădată îmi provoca atât pace cât și război.
Unde ești acum? Și ce ai făcut vara ce a trecut? Iar mie, de ce septembrie îmi aduce aminte de tine, de un vechi stilou, de visul rece de iarnă pe care l-am trăit fugar? Nu îți amintesc. Iar tu ai uitat de mult.
Îmi calculez ușor pașii pe care îi fac. Prin covorul de frunze ce întârzie să apară. Iar eu nu am curajul să îl mai caut într-o pădure ascunsă departe de ochii curioși. Pădurea mea.. Pădure ce se stinge de la an la an, cu fiece noapte în care lipsesc..
Cred în tine, toamnă gri. Cred că îmi vei oferi tot ce nu am putut să fac atâtea toamne la rând. Și cred că te vei dovedi bună la suflet, și vei lăsa loc unei alte ierni frumoase.
Privesc afară, iar cerul e tot la fel de cenușiu ca și până acum. Iar undeva în spatele norilor, e de un albastru pur. De ce preferă să se mai ascundă acum?.. Oricum l-am văzut, știu că e acolo. Dar acum mi-a rămas doar banca goală și rece din parc, pe care soarele a uitat să o mai încălzească și azi.
Vis frumos de altădată.. Vis de toamnă, în care căutăm mereu să îndeplinim ceva, să simțim că trăim în timp ce natura moare încet.. Vis pentru care nu avem niciodată destul timp.
Vis nedescris.. Pentru că e imposibil să explici un anotimp. Și de fiecare dată, pare mai greu de făcut. Pentru că în fiecare an, toamna nu mai e la fel.. Ci ne inspiră cu totul altceva. Iar dacă în trecut însemna că școala începe din nou, acum nu mai există decât responsabilități, dorințe, și idealuri.
Iar visele au rămas de mult în urmă. Odată cu sfârșitul verii, odată cu minutele în care am dorit dar nu am primit.. Idealurile de azi reprezintă doar target-urile de mâine. Iar mâine, vor fi doar simple vise de toamnă.
Când ai venit?.. Iar eu de ce nu simt că ești aici? De ce privesc impasibil pe geam, și nu simt că vrei să mă cuprinzi?.. De ce gândul meu a rămas la o zi de vară în care îmi era cald și bine?
Te rog.. Mai amână-te puțin. Preț de o clipă.. Stai pe loc, taci, și nu veni. Pentru că nu sunt pregătit pentru tine. Poate, mâine voi fi. Și voi dori să te întâlnesc, să îți văd toate frunzele căzând ușor, și să îți adulmec tot aerul rece cu care te înconjori. Dar azi... Azi îmi doresc să fie încă vară. Să fumez ultima țigară, să închid ochii un minut, și să sper la pădurea mea, la ultimul drum însorit. E ultimul vis din vara aceasta..
Te rog.. Mi-l dai? Apoi poți veni, nu te alung.. Ci te voi primi cu brațele deschise. Și te voi accepta, cu toate ploile, norii, si răcoarea pe care ești dispusă să o arunci peste noi. Te voi accepta fără să mă apuce astenia ta, ci voi păstra zâmbetul pe bot. Pentru că îți voi fi recunoscător pentru ultimul vis ce mi l-ai oferit.


My pain, is constant and sharp. And I do not hope for a better world.

Cocktail

 Mi-am revăzut Sibiul! Fix azi. Pașnic, tăcut, ca altădată. Așa cum îl doream să fie. Așa cum mi-l aminteam. Exact așa cum ar trebui să fie într-o zi calmă de toamnă. Aglomerat, dar ordonat, plin de viață dar liniștitor.
S-ar putea spune că am avut nevoie de o vizită scurtă. S-ar putea numi că am fugit ca întotdeauna de ceva. Sau pur și simplu s-ar putea considera o zi obișnuită, pe care am dorit-o ruptă de rutină.
Exact ca și cu cafeaua. Acel drog omniprezent, pe care îl servesc de fiecare dată cu aceeași plăcere.. Până azi, când am vrut-o diferită de normal. Și am combinat-o. Cu nucă de cocos și mentă. Și ca orice alt cocktail, a ieșit demențială.
Dacă stau puțin și mă rup de realitate, în concluzie tot anul acesta a fost un întreg cocktail. De la o extremă la alta, de la o picătură la o porție întreagă. Și ce bine începuse..
Exact ca un Cuba Libre rece și atrăgător, pe care îl bei la început cu nesaț, pentru ca mai apoi să te miri de ce te-a amețit. De ce, dacă a avut și zahăr în el? De ce, dacă în combinație își făcuse loc și Cola? Unde e alcoolul în toate astea?
Viață schimbătoare, an nefast.. Du-te înapoi de unde ai venit și nu ne mai amăgi cu trăiri spectaculoase dacă ne dai brânci pe coasta văii apoi.
Iar singurul lucru neschimbat e drumul meu.. Pe care îl parcurg mereu cu aceeași dorință inexplicabilă, indiferent de destinație. Drum învățat într-o Dacie veche, de la care nici nu visam să îmi ofere atâtea.
Alerg de nebun fără să îmi pese de propria viață, de ce las în urmă, de ce va fi la capăt.. Alerg doar ca să îmi potolesc setea de curaj dusă la limită.. Iar limita? E undeva între propria siguranță și incertitudinea faptului că poate încă am lăsat ceva neterminat. E bariera care mă ține încă din avântul nebunesc, cea care îmi pune piedică și mă îndeamnă să am grijă.
Bariera care nu mă lasă sa pun sare pe ciocolată. Nu din motive de siguranță, ci pentru că ar fi o prostie. Și la propriu, și la figurat.
În schimb am să combin ciocolata cu mentă și portocale. Și am să o servesc la mare, lângă o cafea cu nucă de cocos. Să bea alții tequila cu lămâie dacă doresc, eu nu mai am poftă de alcool. Pentru că am băut destul vara asta. Am gustat cu poftă din cocktail-ul oferit de mirifica viață. Și dacă mi-au trebuit luni întregi ca să cred în ceva, mi-am adus aminte în trei minute că nu are și nu a avut niciodată rost.
 Păcat.. Pentru că dintr-o viață plină de gust și aromă, se alege praful într-un moment de neatenție. În secunda în care te-ai uitat la dealul pe lângă care treci, în clipa în care ai inchis ochii și te-ai lăsat dus de vânt..
Și din toate sortimentele de ciocolată, o nimerești pe cea mai amară, iar dacă altădată îți plăcea la nebunie, acum tot ce vrei e doar o picătură de uitare ca să nu-i mai simți gustul.
Iar timpul trece.. Cu tot amalgamul de vise, speranțe, iluzii, rutină, escapade, trece cu viteza gândului. Așa cum și noi toți am trecut odată prin momente pe care le doream mai lungi, dar la care am închis ochii, așteptând să treacă, în căutarea zilei de mâine.
 Aș vrea să acuz omenirea. Pentru nerăbdarea de care dă dovadă. Pentru faptul că acum vrea să stea la o terasă și să prelungească vara, care oricum s-a terminat inexplicabil, iar peste un minut, întoarce spatele și privește cu ardoare spre iarna albă ce va să vină. Aș vrea, dar nu pot. Pentru că și eu sunt exact la fel.
Dar nu-i nimic...

The road goes on forever...

Omul fără umbră

 Și iată-mă din nou, încercând să calc pe urmele trecutului întinat în cerneala virtuală.. Ce mai caut aici, pe cine încerc să mai impresionez, cu ce drept vin să vă sucesc mințile și așa obosite de rutina vieții? Asta nu am de unde să o știu. Dar iată-mă din nou..
Postul acesta trebuia să se numească Revenire. Sau Rugăciune. Am ales totuși alt titlu, și cu un bun motiv.

 Crimă și pedeapsă scrie pe mine. În ultimele luni am lovit in stânga și în dreapta, pierdut în propriul egoism mârșav, incapabil să văd dincolo de aparențe, inapt să îmi dau seama cine îmi vrea binele, și cine culege, meschin, roadele din urma mea.
 Am lovit în îngeri căzuți, fără să mă gândesc vreun moment că tot ei mă vor ridica. Am dat cu pietre în momente de pasiune, și am ars pe rug credințele acelora care mă aveau..
 Am făcut din cea mai mică greșeală, o calamitate greu de imaginat, și nu am știut să o îndrept. Pentru că nimeni nu m-a învățat vreodată cum. Cum? Cum să mai repar încrederea? Cum să peticesc sentimentele sfâșiate? Și cum să șterg toate cele greșite, în speranța deșartă că au fost doar un vis urât?
As life goes on I`m starting to learn more and more about responsibility.
 Și nu îmi e frică de a-mi asuma răspunderea. Îmi e doar teamă că nu va fi nimeni acolo să observe și să aprecieze. Și cu ce drept să îi mai cer cuiva să fie? Cu ce drept să mai sper la iluzii frumoase? Și cu ce drept m-aș putea crede mai presus de orice?..
 Nimeni. Nu e nimeni să îmi răspundă. Nimeni să mă îndrume, nici unul căruia să îi mai pese.. Și în orașul meu gol nu mai găsesc nici pisica neagră de altădată, care mă încălzea doar cu o privire și un surâs pișicher.. A plecat, cu promisiunea de a reveni cândva, dar a uitat să îmi spună când. Iar eu aștept..
 Iar umbra mea, nu mai e de mult acolo unde trebuia să fie. A lăsat altcuiva locul de a mă acoperi și de a mă urma, iar eu nu am știut să prețuiesc momentul. Probabil am respectat persoana, dar nu i-am lăsat de înțeles asta.
Scriam mai de mult, că orice greșeală aș face, sunt în stare să o recunosc, și să îmi cer iertare. Dar atât. Mai încolo, nu am știut ce să fac. Și a trebuit să rănesc un suflet cald pentru a-mi da seama cât de mic și neștiutor sunt. Un suflet care nu mi-a greșit niciodată cu nimic.
 Pentru ce? Pentru ce greșim? Și pentru ce nu ne-a lăsat Dumnezeu puterea de a da timpul înapoi, chiar și pentru numai un minut? Pentru minutul ce își infige colții adânc în tot ceea ce era înainte..
 Nu mai continui. Nu mai pot. Și am ajuns într-un moment, din mii altele, în care nu știu ce să mai fac. Cu singura diferență că acum aș face orice pentru a nu fi nevoit să îmi privesc îngerul cum se zbate pentru mine.  Nu merită asta.. Nu din cauza mea.
 Am plecat.. Am plecat să îmi caut umbra. Și poate, dacă o voi ruga frumos, se va întoarce la mine. Pentru că numai pe ea, care a fost cu mine de la începutul meu, o mai pot ruga asta. Și îi voi explica frumos, că cea pe care mi-a lăsat-o să îmi poarte de grijă, am rănit-o prea mult pentru a mai avea curajul să îi cer să revină. Și probabil mă va ierta..

 Aveam nevoie de post-ul acesta. Și într-un fel mă simt mai bine.. Mi-a lipsit să scriu. Și încă mai am puterea de a mai scrie, de a continua, și poate, de ce nu, de a nu cădea de tot.
Dar lasă-mă să te întreb. Pe tine. Mă mai ai?...

Home, sweet home

 Încerc să scriu un post, dar ideile nu îmi vin cu atâta repeziciune ca şi până acum. De fapt, nu-mi vin deloc. Am o stare ciudată, pe care nu o pot exprima în simple cuvinte.. Şi totul se datorează unor circumstanţe pe care le-am acceptat pe de o parte, iar pe de alta încă nu, fără să-mi dau seama exact de ce..

 Am îngropat trecutul. Sub ani de avânt, sub vise înalte, sub anotimpuri schimbătoare, l-am îngropat. Succint, imaginile unei vieţi de mult trăite mi se perindă prin ochii minţii.. Şi nu înţeleg cum de a rămas atât de puţin din vremurile ce altădată erau atât de palpabile, atât de reale..
 Cutreier amintiri deşarte, când în goana unei copilării ciudate visam că odată "va veni şi vremea" să fiu mare, şi speram că totul va fi mult mai bine.. Este probabil, acum poate este acea vreme. Dar unde a rămas acea dorinţă supremă de a rămâne mereu lângă ce cunoşteam atât de bine? S-a pierdut, odată cu descoperirea vieţii, odată cu nevoile ce s-au schimbat aproape fără să realizez, odată cu pierderea unui bun părinte ce altădată îmi spunea că aceasta va fi mereu casa mea.. Mereu l-am contrazis.
 Iar acum a venit momentul să mă mut din locul unde am petrecut 90 la sută dintr-o viaţă mult prea ciudată pentru a fi povestită. Curios, am fost plecat de acasă.. Dar ştiam că mă voi întoarce, şi ştiam că acesta a rămas tot locul de care am fost atâta timp legat sufleteşte.. Pentru ca acum totul să se năruiască. După un an de aşteptat, după o săptămână de alergat, a venit vremea să îmi iau zborul. Mereu spre alte zări, mereu cu speranţa la ceva mai bun.
 Îmi doresc să plec.. Altfel aş fi refuzat cu vehemenţă. Dar sunt unele lucruri pe care nu le pot uita, şi nici nu le-aş dori uitate. La ce bun totuşi?.. Cu sau fără mine, viaţa merge înainte. Iar eu nu mai pot călca din nou pe urmele paşilor şterse de vântul şi soarele anilor trecuţi.
 Şi observ curios că pe cât de mult îmi doresc această schimbare, pe atât de greu mi se pare să o fac. Probabil din cauză că m-am obişnuit, poate pentru că nu am reuşit să trec încă peste anumite lucruri, probabil din cu totul alte motive, dar mi-e greu să fac lucrul acesta.
 Nu părăsesc oraşul. Cândva, voi face asta, dar nu acum. Şi totuşi simt că las în urmă o adiere din aroma verilor fără stres, din iernile geroase ce miroseau a brad, din toate clipele petrecute la umbra unui bloc înalt, ce altădată îmi părea o clădire maiestuoasă, pentru simplu fapt că eu locuiam acolo. Şi era al meu.
 A nu se înţelege greşit. Nu sunt deprimat. Ci dimpotrivă, privesc cu botul sus spre zilele ce or să vină. Dar cu toate astea, mă simt derutat. Pentru că las în urmă tot ce ştiam, plecând încă odată spre un necunoscut incert..
 Unde sunt vremurile de altădată? Şi pentru ce bun păstrăm atâtatea amintiri?.. Nu vreau să mă gândesc la ziua în care voi părăsi şi viitoarea căsuţă... Deşi probabil va veni mult prea curând pentru a mă ataşa de ea.

Keep going..

Three minutes...

 Mai am doar trei minute... Trei minute în care să mă gândesc bine.. Cine sunt? Cine am ajuns? De unde am venit?.. Şi unde mă duc?..

 Sunt cele trei minute de întrebări retorice. Sunt doar trei, pentru că îmi ajung. Nici nu doresc mai mult. Sunt cele trei minute în care pot pur şi simplu suna pe cineva doar pentru a-i spune trei cuvinte. Trei minute pentru a-mi aduce aminte ce, de ce, cum şi când a meritat să trăiesc alte trei minute.

 Timp irelevant, momente ce acum sunt, iar până apuci să te uiţi la ceas, au trecut de mult.. Minute zburătoare, secunde înşelătoare, clipe ce-şi sacrifică rostul cu fiecare trecere a fiecăror trei minute.. 

 Gândurile mi se zbat neuniform printre visele tainice.. Sute de imagini, mii de amintiri, milioane de secunde de mult apuse îşi bat calea cu repeziciune prin ochii minţii, doar pentru a se dispersa undeva în neant, odată cu observarea lucidă a trecerii celor trei minute.. 

 Iar timpul trece.. Cu fiecare trei minute, îşi bate joc de planurile noastre, cu fiecare trei secunde ne înşeală dorinţele arzătoare, iar cu fiecare trei fracţiuni de secundă ne rupe dorinţa de a privi în ochii aceluia care merită, lăsându-ne mereu cu impresia că vor veni alte trei minute în care vom avea timp să spunem ce probabil am mai spus, să ne gândim la ceva ce am amânat, sau să dăruim ceva ce alţii şi-au dorit.. 

 Impresie inutilă! Planuri ce se frâng odată cu situaţiile neprevăzute, dorinţe deşarte ce nu-şi mai au locul în viaţa cu ritm mult prea rapid, idei şi gânduri ce se dărâmă într-o clipă doar pentru că în trecut am preferat să ignorăm.. Alte trei minute.

Poate cândva nu voi mai avea trei minute la dispoziţie, ci trei secunde pentru o decizie vitală. Poate odată cele trei minute vor fi mult prea lungi pentru a aştepta un răspuns atât de mult dorit.. Şi de fiecare dată vom rata alte trei minute care ar însemna mai mult decât trei ani risipiţi în discordie, doar de plăcerea de a nu părea nebuni de legat pentru faptele comise. Poate odată ne va părea rău că am pierdut aceste minute, şi oricât ne-am zbătea, oricât ne-am dori, ele nu se vor întoarce.

 Şi chiar de ne-ar fi viaţa lungă, omul pune accent pe planurile de viitor, care sunt mult mai importante decât cele trei minute de prezent.. Şi uită că nu trăieşte doar pentru ziua de mâine. Ci pentru acum. Pentru cele trei minute ce se scurg uşor, chiar acum.

Cele trei minute ale mele au trecut de mult.. Voi avea alte trei minute la dispoziţie. Altcineva mai are probabil doar un minut pentru a-şi pune amarul de ani la socoteală.. 

 Iar timpul trece.. Trece.. Ce a fost a apus odată cu cele trei minute de luat la revedere.. Vor urma altele? Probabil.. Dar acelea care şi-ar fi avut rostul, oricât de nebuneşti gânduri ne-am fi reprimat, nu se mai întorc. 

Can I have just three more minutes?

In search of sunrise...

  Ah, a venit şi primăvara. Pe bune de data asta. Şi se consideră că e prima zi când mă bucur şi eu de ea.. Ultimele trei fiind "muncite", şi la propriu, şi la figurat. Cu obişnuita noapte de discotecă intercalată între aceste zile.. A meritat! Din plin chiar. Şi cu absenţa şefului de sâmbătă până duminică, de am lucrat toţi parcă mai cu spor.. Şi ajunge explicaţia pentru absenţa îndelungată de pe aici.

 In search of sunrise? Da, sunt în căutare. Nu de inspiraţie, nu de fericire. Fericirea constă în momente şi clipe, probabil durează un minut uneori, altădată - două ore.. Dar nu o caut. Nu. Acum caut răsăritul. Şi sunt pe cale să dau tot ce am mai bun sezonul acesta. Pentru toate secundele nebuneşti ce au trecut, pentru toată recunoştinţa la adresa celor care au fost acolo când am avut nevoie, pentru toate planurile ce urmează să se îndeplinească, şi pentru toate orele în care nu contează altceva decât propria libertate. Pentru asta caut răsăritul. Din simplu motiv că începe o nouă zi în care sunt liber să cutreier zările şi să mă bucur de tot ceea ce am aşteptat cu atâta intensitate. Iar cea mai proastă lună din an e pe sfârşite. Şi toate s-au rezolvat cum mă aşteptam, pe anumite planuri într-un mod mai plăcut decât aş fi sperat.

Şi iar mă îmbăt şi mă îndrăgostesc de aroma aerului călduţ de primăvară. Care ascunde atâtea lucruri, ce abia aşteaptă să fie descoperite şi trăite. De lumina soarelui care străluceşte de parcă n-ar mai vrea să apună. De drumul liber pe care nu vreau altceva decât să îl conduc alene.. Şi probabil de tine, pentru că oricât de mult nu te-aş cunoaşte, am timp să te descopăr.. Am o primăvară întreagă la dispoziţie chiar!

 Mai lasă-mi primăvara o zi. Pentru că ziua de care mă temeam a trecut. Şi soarele a răsărit din nou.. A nu ştiu câta oară, fidel ca de obicei, la datorie, pregătindu-mi, mie şi vouă, o nouă zi, fiecare cu necunoscutul şi miracolul orelor imprevizibile.. 

Have a great spring sunrise! 

Falling for a second..

File de poveste.. 

 Cu moralul la pământ. Aşa mă simţeam aseară. Constatând cu o urmă de zâmbet că cea mai proastă lună din an a ajuns deja la jumate, că în decurs de două săptămâni mi-a fost şi cald, şi frig, şi chef, şi dor - că am petrecut o perioadă de schimbări fără rost... Trecând de la o extremă la alta, fără nici cea mai vagă intenţie de a mă concentra doar asupra uneia, iar în momentul în care am încercat să o fac şi să mă axez doar pe ce mă interesa mai mult, s-a năruit totul în fracţiunea de îndoială şi nesiguranţă.

 Am cerut un minut de pauză, am cerut o clipă de gândire. Şi la ce bun dealtfel? În starea asta nu pot lua o decizie. Însă mă pricep de minune la a-i enerva şi pe ceilalţi din jur - ceilalţi care dealtfel nu au nici o vină pentru discordia din capul meu.. dar se nimeresc a-mi sta în drum când nu e momentul.

 Firea impulsivă, moştenită probabil de la tatăl ce altădată îmi dorea tot binele din lume, iese la iveală în cele mai nepotrivite momente. Tai şi arunc tot din calea mea, de nevoia de a-mi face loc, doar eu, fără a ţine cont de alţii, prin lumea perfidă. Şi cine e de vină pentru asta? Probabil eu, mai mult ca sigur anii petrecuţi între patru pereţi reci, croşetând planuri de viitor de azi pe mâine.. 

 La ce bun a-mi cere scuze acum celor pe care i-am atins cu un cuvânt nedorit în trecut, la ce bun a-mi dori să dau timpul înapoi? Nu mai vine... Iar greşelile se adună. Una câte una, în timp ce stiva creşte mare. 

 Cer timpul meu de altădată înapoi! Cu o rugăminte copilărească cer vremurile apuse în care poate era mai bine să acţionez altfel.. Să spun altceva.

 Îmi cer anii de nebunie înapoi, îmi cer perioadele lipsite de griji când tot ce conta erau două ore de râs bun cu cel mai apropiat prieten, şi mă rog la stele pentru un minut din anii trecuţi când nu conta câţi bani am în buzunar ci câte momente de libertate şi veselie petreceam cu cine se nimerea.. Îmi doresc verile toride când uram praful, căldura şi liniştea de pe străzi, pentru a evada în miez de noapte şi a fugi la o baie cu un amic nebun... Şi aş da totul pentru a revedea câteva persoane ce atunci erau la loc de cinste în sufletul meu şi a le spune... Lui, că l-am iertat şi l-am iubit mult mai mult decât a crezut, că l-am stimat pentru ce era, şi unde m-a adus... Ei, de ce am iubit-o şi cât mi-a părut de bine că am rămas totuşi amici... Şi lui, prietenul bun din anii repezi cu care altădată ne uita Dumnezeu pe o bancă în mijlocul primăverii, cu berea între noi vorbind de câte-n lună şi-n stele.. Şi lor pentru că m-au învăţat să nu pun la suflet răutăţile ci să trec peste, mereu cu botul sus, mereu cu siguranţa că o anume zi nu mă poate doborâ aşa uşor..

 Nimic nu a trecut, şi nici de mi-aş dori nu aş putea să dau cu buretele peste unele momente.. De ce continui totuşi să fac mereu greşeli şi să spun vorbe ce apoi par ironice şi nu-mi aduc nimic bun? Asta numai dracu` ştie.. 

 Iar eu sunt atât de berbec încât să cred că toate se vor rezolva odată cu venirea verii, că va fi din nou cum îmi doream şi că toate se vor aşeza la locul lor în momentul în care mă voi găsi - în compania potrivită - la o terasă în aer liber cu berea (non-alcoolică, - se presupune că sunt şofer conştiincios) în bot, şi cu grijile făcute bagaj şi aruncate cât colo..  Când or veni şi vremurile astea bune? Din nou - dracu` ştie.. 

Be the best and fuck the rest... Oare? În cazul acesta nu se aplică - ce te faci când şi restul decid să nu mai dea doi bani pe tine?

 Ridic botul umed şi adulmec zările îndepărtate.. Vara e undeva aproape. Iar eu nu mai am stare, dar ceva îmi spune că încă merită să aştept.. 

    

Spring time

 Ş-a venit şi primăvara... Naivă, cu un strop de căldură - exact atât cât trebuie, cu soarele care şi-a mai ascuns colţii cât de cât.. Şi cu un cer albastru cât cuprinde... Presărat de nori bătuţi de un vânt cald.. Nu mă mai satur. Şi ceva îmi spune că fiecare dintre cei care bat străzile zi de zi, fiecare persoană, fiinţă, creatură, s-a oprit un moment ieri, a adulmecat aerul proaspăt, şi a reflectat la acelaşi gând ce a înflorit în minţile tuturor: "E primăvară!".. Apoi şi-a continuat drumul, hotărând să lase în urmă gripa, criza, şi toată iarna rece şi grea. Şi probabil că fiecare a alergat să dăruiască un mărţişor acelora care le-au făcut zilele mai uşoare şi mai frumoase, acelora cărora au meritat atenţia, şi de ce nu, acelora care sunt acolo cu bine-definitul scop de a exista pentru cineva.

 Efemeră în sinea ei, primăvara aduce totuşi ceva nou în fiecare an. Fie că e persoana care aduce mărţişorul, fie că e norocul ce te loveşte când nu te aştepţi, fie că e pur şi simplu atmosfera de pace şi natura care înverzeşte ca de fiecare dată - totul pare nou odată cu venirea anotimpului călduros. 

 Revin fără să vreau la acel vers din Vama... "Au trecut ani... Au trecut mulţi ani şi.. Viaţa s-a schimbat.." Iar odată cu viaţa, s-a schimbat şi primăvara. Şi fiecare o simte altfel de la an la an. Dar de fiecare dată, toată lumea simte că a venit iar anotimpul care dă viaţă tuturor, şi într-un fel ne inspiră să trăim mai bine, mai intens, şi ne dă acea sete de viaţă pe care numai vântul cald din aroma dimineţii însorite îl poate aduce. Propun să înceapă Anul Nou pe 1 Martie.. Să ne scuturăm de iarnă şi să o luăm iar de la capăt, curioşi de noutatea adusă de primăvară. Sau poate că e o propunere proastă, cine ştie.

 Iar eu? Am preferat ca de fiecare dată, să încep prima zi de primăvară în cel mai bun mod cu putinţă, adăugând un strop de savoare, un strop de pasiune, puţină adrenalină, un vers ce niciodată nu se va invechi, şi tot acel ceva pe care pun preţ mai mult, şi fără de care începutul primăverii ar fi fost fad. Iar asta e a doua zi de primăvară.. Şi ca fiecare din multele ce au rămas, se anunţă interesantă. Iar fetelor le urez cât mai multe mărţişoare, de la oricine s-o nimeri. Nu conteză atât persoana, cât gestul, şi nu atât obiectul, cât fapta, iar dacă e venit din suflet, valorează mai mult decât cel mai gros lanţ de aur imaginat. Pentru că lanţul se amanetează, dar nu şi pasiunea.

Have a great spring!

Alter ego...

Ce mă împinge mereu de la spate, îmi dă avântul dorinţelor neîmplinite, mereu la a îmi dori mai mult? Ce e mai mult? Să fie optimismul? Dorinţa de prosperitate? Din păcate, firea mea e temperamentală, iar dacă în minutul trecut am trăit şi mi-am dorit ceva, următoarea secundă îmi poate fi fatală mie şi visului meu încă necopt. Ce mă poate arunca spre limitele imposibilului, mereu cu speranţa că lucrurile probabil vor fi cum îmi doresc, pentru ca mai apoi altceva să mă coboare cu viteza lumii de pe culmile abia atinse, în cea mai neagră noapte singuratică?

 Mă văd, aproape atingând marginile pufoase ale unor nori ce altădată păreau cu certitudine mult prea departe de lumea mea, şi îmi trebuie o fracţiune de secundă să se rasfire tot albul din jur, iar în loc, să plutească aerul greu de furtună. Îmi amintesc mereu de ceea ce mi-am dorit, ce am făcut, ce m-a făcut să sper, simt şi ultima picătură din extazul ce altădată mă făcea să visez că nimeni şi nimic nu va sta în calea tumultului meu de pasiune, mă zbat, încerc să înţeleg de ce, adun tot, împart la infinit şi nu înţeleg prin ce minune grotească s-a transformat roşul de altădată în cel mai hidos gri cu putinţă.. Nervos şi crud, dau vina pe hazard, pe legile atracţiei, pe tot necazul sădit în lumea largă, pe toţi şi toate, în afară de mine. O scânteie totuşi mă face să mă opresc din răzbunarea energică. Ideea că probabil nu am pierdut tot. Încă. Dar nu-i nimic.. Mai e timp! Ştiu deşi nu vreau să cred, mi-e teamă, dar nu concep asta, totuşi am presimţirea că voi pierde tot cândva. Tot ce nu am dorit dar nu m-am putut împotrivi, tot ce nu părea demn de luat în considerare, dar care s-a dovedit a fi interesant de trăit, tot ce nu mi-am imaginat vreodată că se putea întâmpla, dar care a fost mai real decât aerul pe care îl respir acum cu nesaţ. Alerg, strig, încerc să îmi mai explic ceva, dar nimeni nu e acolo să mă îndrume. Vântul rece mă biciuie în faţă şi nici nu încerc să îmi mai inchipui măcar de ce roua ce se forma altădată în ochi s-a transformat acum în lacrimi de-a binelea. Nu simt că plâng totuşi. Nici nu plâng dealtfel. Dar lacrimile curg şuvoi, degeaba m-aş chinui să le alung. Cu ochii încă sclipind a furie, mă reprim, mă adun uşor, şi mă zăvorăsc în spatele chipului sculptat cu atâta sârguinţă în decursul anilor de trăiri deşarte. Chipul indiferenţei necesare, al veseliei forţate, şi al puterii fără margini, chipul cu care prefer să cuceresc lumea şi să o înfrâng, nu să mă las înfânt, chip fără de care nu aş avea curajul de a ieşi în lumea glacială, unde la fiecare pas boturi reci de lupi înfometaţi caută să mă doboare în orice clipă. O clipă, privesc în jur, derutat şi contrariat. Mă uit la ceas, şi observ că au trecut cinci minute în care am picat neajutorat, dar m-am ridicat mai puternic decât mă aşteptam. Cinci minute de adrenalină intensă, de întrebări fără sfârşit, de teamă, ură, indiferenţă, îndoială, şi culminând cu surplusul de forţă, ce, cu o furie înzecită, m-a ridicat şi m-a hotărât să continui. Doar cinci minute, în care putea să se năruie totul sub ochii mei. Mă ridic din nou pe stânca mea maiestuoasă, şi decid să cedez în favoarea a ceva ce poate încă mai merită. Încerc să mă conving de faptul că încă sunt stăpân pe situaţie, pe mine însumi, pe toată valea de senzaţii, momente, trăiri şi secunde de vis, ce se aşterne tăcută la dispoziţia mea. Şi las timpul să treacă.. Odată, cândva, se va fi lămurit tot ce nu am înţeles acum. Într-un fel sau altul.

 Postul acesta este despre mine. Despre tine. Despre voi şi despre ei, pentru că fiecare, într-un anume moment trece prin aşa ceva. Acum a fost rândul meu să cedez, să fiu contrariat, şi să mă ridic din nou cu fruntea sus, sfidând hazardul vieţii. Mâine va urma altcineva. Şi ca de fiecare dată, dacă îmi va fi posibil, voi încerca să îl ridic la rândul meu, uitând de propriile griji. Griji deşarte dealtfel, iluzii formate din propria teamă, dar care nu îşi au rostul. Nu acum.

It's worth it!

 Atunci când ceva merită, e bine să fie făcut. Sau spus. Din varii motive.

 Merită să faci ceva cu totul ilegal din punct de vedere legislativ. Din punctul lor de vedere da, o fi interzis... Dar dacă noi considerăm că merită, eu zic să facem.

 Merită să bem o cafea, scurtă, dar bună. Timpul trece de zor, hai să îl fructificăm întru câtva, o cafea merge oricând. Merită să simţi odată pe lună că nu mai contează nimic altceva decât propria fericire, preţ de un minut efemer. Să fii egoist, şi să pui la coadă toate problemele, pentru momentul de slăbiciune în care nu contează cât primeşti, ci cât oferi.

 Merită să ai răbdare, şi să amâni pe cât posibil ceva ce ştii cu o anume siguranţă s-ar putea transforma în neplăceri. Asta cel puţin până în momentul în care nu mai poţi, ajungi la concluzia că totuşi merită mai mult să faci acel lucru, şi îl faci indiferent de consecinţe.

 Merită să spui ce ai pe suflet când hotărăşti că nu se mai poate altfel. Poate nu oricui, asta nu înseamnă că nimănui. Uneori se mai găseşte şi câte cineva care să te asculte, fie că din bun simţ, fie din compasiune, fie că doar ăsta e scopul lui bine definit.

 Merită să dai mai mult decât obţii, şi să primeşti mai puţin decât te-ai aştepta. Nu sună bine, dar măcar te alegi cu ceva, şi niciodată nu se ştie când vei primi înzecit ceea ce ai cu adevărat nevoie. Legile universului sunt mai abstracte decât capul meu la ora asta.

 Merită din plin să închizi ochii la toate tâmpeniile pe care le vezi, simţi, auzi, în fiecare zi, şi să îi dai vitejeşte înainte. Spre propriul tău ţel, nu spre ce te îndeamnă alţii. Uneori da, din considerente financiare sau sociale, suntem constrânşi să mai facem şi ce ne impun alţii din păcate. Dar să nu ne uităm visele şi dorinţele. Cândva, odată, le vom şi trăi.

 Merită să visăm. Nu mereu, nici chiar cu ochii deschişi, dar merită. Fără vise ce am fi? O mână de mamifere care trăiesc doar de dragul de a ajuta la circuitul aerului în natură? Probabil că nu neapărat asta, dar nici prea bine nu ne-am simţi.

 Merită să mai şi zâmbim. Am observat că toată lumea scrie despre asta - nota bene. Tot vine primăvara. Nu avem bani, nu avem siguranţa zilei de mâine, nu avem nici cel mai mic motiv să nu punem capăt la tot astăzi, dar avem ce ne-a rămas mai de preţ - viaţa, probabil prietenii, uneori muzica, alteori dragostea, câteodată ultima ţigară, altădată primul trandafir. Pentru asta, încă merită să zâmbim. Şi nimeni nu ni le poate lua.

 Merită să îi mai încurajăm şi pe ceilalţi. Scriam într-un post că sunt persoane care au pierdut totul, şi mă refer la un tot general, pe aceia merită să îi încurajăm. Compasiunea nu le aduce nimic bun, ci le aminteşte de situaţia în care se află. Aşa că hai să nu le plângem de milă, ci să încercăm să îi ridicăm. Pentru că, şi aici îmi permit să citez pe cineva, "niciodată nu ştii ce îţi rezervă viaţa".

 Merită să facem toate lucrurile care ne trec prin cap, când ne trec prin cap. La urma urmei, decât să regretăm ceea ce nu am făcut, merită de o mie de ori mai bine să regretăm (puţin probabil dar în fine), ceea ce am întreprins la momentul respectiv.

 Şi nu în ultimul rând, merită să mai şi iubim. Unii o fac în taină, alţii făţiş, altora le trebuie o zi anume (a sărbătorit cineva ieri Dragobetele?) pentru a-şi exprima sentimentele, unora dragostea le inspiră teamă, altora le e egală cu durerea, dar orice formă ar lua, merită. Din vreo mie şi ceva de motive, uneori şi fără nevoia de a fi explicată, de cele mai multe ori nepotrivită, şi de fiecare dată involuntară. Merită!

 Merită să scriu eu toate acestea aici? Asta vă las pe voi să decideţi. Părerile sunt mereu împărţite iar eu nu am nici cea mai vagă impresie că aş avea mereu dreptate. Dar merită mereu să îţi expui punctul de vedere. Şi din partea mea, asta nu e dovadă de prostie - că nu eşti de acord cu "gura lumii" - ci mai degrabă exprimă putere de decizie, şi curajul de a vorbi liber. Lucru condamnat în ziua de azi de către mulţi din păcate.

 Am zis de mult că voi susţine Cruciada Culturii pe blog, şi am amânat pentru a găsi post-ul potrivit pentru a o face... Merită! Consider că acesta ar fi, aşa că here it goes:

 It's well worth it!...

Respect!

 Azi e o zi bună să fac o listă scurtă şi la obiect, cu ceea ce respect la vârsta pe care o am, şi în lumea în care trăiesc. So, here goes.

 Respect oamenii fără fiţe. Persoanele sincere, care nu se bazează pe imaginea din societate sau pe minciuni, ci pe ce gândesc ei cu adevărat.

 Respect discotecile şi cluburile care îşi asumă riscul de a pune toată noaptea orice alt gen de muzică, în afară de manele. Indiferent de câţi bizoni ar pleca mai devreme acasă, pentru că nu ascultă "genul lor preferat".

 Respect pe ăia care afirmă sus şi tare ce fel de inşi sunt ei, fără să le fie teamă de "gura lumii". Şi mă străduiesc să fac parte din tagma aceasta.

 Respect persoanele care habar nu au cine eşti, cum eşti, de unde vii, dar sar să te ajute. Atât cât pot, fără să pună prea multe întrebări. Şi nu se aşteaptă la cine ştie ce favoruri pe urmă.

 Respect deasemenea persoanele care mă respectă, mai mult sau mai puţin, indiferent de vârstă, sex, naţionalitate sau mod de gândire.

 Şi îmi respect totodată prietenii buni, ăia care au avut puterea de a trece alături de mine peste orice obstacol, care au stat pur şi simplu să bem o bere şi să râdem bine, sau cu care am visat ore întregi la un viitor apropiat, cu optimismul de rigoare. Atât de puţini încât îi număr pe degete, dar mai importanţi decât o sută de cunoscuţi care nu dau doi bani pe tine la nevoie.

 Respect pe toţi cei care promovează frumosul, pe toţi cei care încearcă să facă din toată tâmpenia asta de viaţă o lume mai bună, pe toţi cei care ascund mărul discordiei şi în loc dezgroapă frumuseţile naturii, aruncându-le în patru zări, să se bucure toată lumea de ele.

 Respect muzica bună, indiferent de gen, şi pe cei care au creat-o din suflet, nu doar din dorinţa de a deveni faimoşi, respect pe aceia care te întreabă din bun simţ dacă muzica ascultată de ei în maşină, acasă, la birou, te deranjează, şi dacă preferi să o schimbe. 

 Respect o carte scrisă bine în detrimentul unui film fad, respect floarea japoneză sădită cu atâta pasiune în locul perfect, în locul răsadurilor pline de gunoaie ale marilor oraşe, şi îl respect pe ăla care strânge gunoaiele dintre flori, şi are curajul de a le arunca apoi la tomberon, în văzul tuturor.

 Respect pe cel care nu consideră că a arunca gunoaiele la locul lor înseamnă curaj, ci un lucru natural, respect pe cel care se apleacă să ia de jos gunoiul căzut lângă coş, pentru că el nu consideră acest lucru o umilire, ci un gest frumos. Respect pe cei care ne aduc aminte mereu că lumea în care trăim ar trebui să fie o lume curată, în care să ne simţim toţi mai bine, şi ne aduce aminte nouă, bizonilor, că a face un gest frumos faţă de natură dă dovadă de pur bun simţ, nu de nevoia de a "da bine în ochii altora".

 Respect bătrânii care s-au chinuit să ne crească, şi să ne ofere o viaţă decentă, şi îi respect pe cei care le oferă un loc unde să se odihnească de prea multele apăsări şi de anii grei prin care au trecut.

 Respect la fel de mult pe cei care pedepsesc pe cineva care s-a purtat cu cruzime faţă de un animal, şi îl respect pe acela care a denunţat autorităţilor "animalul" în cauză.

 Respect pe mulţi, şi foarte multe, iar lista asta e o prea mică parte din tot ce respect. Nu cer nimic în schimb, mi-e mai mult decât de ajuns să ştiu că mă respectă la rândul lor alţii, cei care înţeleg de ce am ales să respect şi nu să condamn, să mă bucur de frumos şi nu să arunc cu noroi în stânga şi în dreapta.

Respect yourself, and others will respect you!

Sfântul Valentin - Sărbătoare sau Kitch?

 Consider că am făcut destulă pauză din a-mi expune aberaţiile zilnice aici, aşa că mi-am făcut timp zece minute acum să revin în forţă. Tot se anunţă oareşce zi specială mâine, şi e comentată şi răscomentată mai peste tot, aşa că de ce nu mi-aş exprima şi eu părerea..

 Mâine e o zi interesantă. Îi zice "Sfântul Valentin". Interesantă deoarece românii noştri au preluat-o cu brio de la alţii. Unii au considerat acest "import" drept kitch, o sărbătoare comercială, pentru că românii aveau deja o zi a îndrăgostiţilor pe 24 februarie şi anume Dragobetele. Tinerii din ziua de azi în schimb, rar îşi mai amintesc de tradiţie. Tot ce contează e să fie toţi în pas cu moda. În noul "trend". Drept pentru care mâine e considerată ziua iubirii, a florilor, a cadourilor, a inimioarelor, a rozului şi a farmecului occidental. Pe 24 puţini îşi vor mai aduce aminte de sărbătoarea tradiţională.

 Mâine în schimb, vom vedea oriunde, la ştiri, pe străzi, în parcuri, în restaurante, pe poduri şi pe sub poduri, numai cupluri. Care mai de care, toţi în încercarea de a-şi demonstra devotamentul reciproc. Mă întreb totuşi, vă trebuie o zi anume ca să faceţi asta? 

 Mâine nu-şi va aduce aminte nici dracu de toţi cei lăsaţi "la o parte". De colegul de servici, de vecinul de la etaj, de verişoara de peste drum, de orice cunoscut care are ghinionul de a petrece această zi în cel mai singur fel cu putinţă. Păcat, asta dă dovadă de egoism într-un fel.

 Nu am nici cea mai vagă intenţie de a transforma acest post în ceva de genul "hai să ne fie milă de ăia care încă nu şi-au găsit perechea". Dar nu putem nici să uităm de ei. Şi mai ales, dacă tot e aşa mare sărbătoare chipurile, în nici un caz nu putem fi egoişti. 

 Sărbătoare pe care o critic dealtfel. Pentru că toată lumea o aşteaptă. O singură zi din an, în care să nu îi fie nimănui teamă de "gura lumii" şi de "vorbe pe la spate" pentru că a avut curajul de a-şi exterioriza sentimentele. Şi revin cu întrebarea: vă trebuie o anume zi ca să faceţi asta? Păi atunci ce mai iubire trăiţi voi dacă în rest vă ascundeţi care pe unde apucaţi de teamă că "sunteţi în public şi nu s-ar cădea"? 

 Mâine la răsăritul soarelui, veţi deschide majoritatea dintre voi televizorul şi veţi da probabil de Esca sau şi mai interesant, de Badea, (mă îndoiesc că el ar comenta pozitiv ziua de mâine, dar în fine), care vă vor ura aceleaşi cuvinte ca de fiecare dată pe 14 februarie, mai în glumă, mai în serios: "Iubiţi-vă mult!". Păi, asta vă sfătuiesc şi eu, dar făceţi-o frate mereu nu doar o zi pe an. 

 Nu mai continui să comentez despre ziua de mâine, că nu mă mai opresc. O să treacă oricum mai repede decât a venit, şi o să vină ziua de luni. Şi toate inimioarele, toţi ursuleţii de pluş roz, vor dispărea ca prin minune de pe rafturi. Şi vor mai sta la păstrare înca vreun an şi ceva, până la următorul Valentin. 

 Iar un trandafir frumos se poate dărui în orice zi. Nu numai sau neapărat mâine. 

Much love! 

Chaos

 I need...

 În primul rând o ordine generală. În capul mult prea mic dar supra-aglomerat. Poza de mai sus exprimă cu exactitate feeling-ul pe care îl am acum. M-am trezit azi că mi-am adus aminte de un ID de MSN nefolosit de peste un an... Pe care îl uitasem.. Drept pentru care aveam deschise la un moment dat simultan trei variante de programe de chat. Mult folositul Yahoo Messenger, MSN şi Skype. Mă întreb cum ar fi fost să mă loghez cu ID'uri multiple pe fiecare... Ar fi ieşit probabil o cacialma grozavă.

 În al doilea rând, mi-ar trebui probabil să mă mut din ţară. Priveliştea de aici mă deprimă. Deşi nu pot să nu zâmbesc, oriunde m-aş uita. Mergeam azi liniştit pe trotuarele găurite, şi trece unu cu un taxi.. Care îşi lipise un carton pe capotă, în faţa radiatorului. Ca la Daciile vechi. Şi hai că ar fi fost cum ar fi fost, dar pe carton scria mare: "Logan cu sobă". A trebuit totuşi să apreciez simţul umorului al celui care deţinea vehiculul.

  În al treilea rând, probabil, ca fiecare, bani. Dar, revenind la cele scrise mai sus, atâta timp cât trăim în România, nimeni nu se poate plânge de asta. Deci, mă abţin.

 Pe lângă toate astea, probabil ar fi necesar mai puţin stres. Nu e oricine învăţat să se trezească pe acordurile vocii şefului care zbiară pe diferite tonalităţi la telefon. Măcar de stres nu duc lipsă, deci nu pot să mă vait. Not good.

 În mod sigur, o vacanţă. Departe de tot. Departe de cunoştinţe. Departe de amintiri. Departe de tot ce încă mă leagă de oraşul ăsta mic şi ciudat. Cât mai aproape de mare. La vară, cu siguranţă!

 Poate, dar nu neapărat, mi-ar trebui una. Sau unul. Pe care să nu îl cunosc. Şi nici el să nu mă cunoască. Să aibă timp liber, şi urechi mari. Ca să mă plâng la el. Şi el să stea să mă asculte. Cât îi înşir eu fiecare milimetru din tot ce mă apasă. Puii mei, unii dintre noi suntem acolo pentru oricine ar avea nevoie, dar pentru noi n-a fost încă "inventat" ascultătorul potrivit. Las că apare el, şi îl zăpăcim când o fi cazul. Deocamdată ne plângem pe blog.

 Mult mai mult timp liber. Fără nici o grijă... Vise taică, vise. Niciodată timpul nu e suficient.

 Mult mai mulţi prieteni cu care să îmi ocup timpul liber. Ăştia se fac, nu-i problemă. Problema e dacă merită să ne împrietenim cu oricine ne "pică în mână". Şi sincer, mă îndoiesc.

 Să vină primăvara. Indubitabil. Să arunc geaca groasă undeva, cât mai departe, în fundul şifonierului. Şi să îmbrac tricourile cu tatuaje. Să ne permitem o plimbare lungă cât o zi de post, fără să tremurăm ca piftiile.

 Mai puţină bere. Şi ţigări deloc. Cum spunea cineva... Eu n-am nevoie de ele.. E doar o impresie... Bine zis. Dar nu şi corect în totalitate.

 Mai puţine momente de lipsă de ocupaţie, cum ar fi ăsta de acum. În nici un caz n-ar trebui să scriu acum lucrurile astea pe blog. Dar le scriu cu gândul că peste ani voi da din nou de ele, şi voi râde straşnic de ce nebunii îmi treceau prin cap.

 Şi probabil, o idee principală pentru blogul meu. Că momentan e mai schimbător ca vremea. Ca şi mine dealtfel.. 

 I need... The thing that everyone needs. Without questioning. Probably, today I got tired of waiting. And most likely, I lost the patience. 

 I look beside me and I see someone who doesn't have half the things I posses. So I just close my eyes, thank God for all the things that make this life so ridiculously interesting, and go help that one who needs me the most. Without asking for anything in return. 

 My life is in chaos right now, and I am trying desperately to justify an existance that is without meaning or purpose.

Tomorrow is another day...

Run slow!

 Azi am învăţat. Să păşesc uşor, cu grijă. Să nu alerg fără motiv. Poate m-a încetinit soarele cald ce îmi dădea speranţa de altădată. Poate era promisiunea făcută şi răsfăcută faţă de mine însumi, pe care nu am păstrat-o până la capăt. Încă. Poate că era pur şi simplu amintirea momentului de linişte în care m-am refugiat preţ de un vis, poate că era necunoscutul viitorului spre care nu mai fac paşi repezi acum.. Poate că era acel ceva care m-a ridicat din nou, şi mi-a adus aminte că se poate să mergem şi încet, nu trebuie să alergăm timpul.
 Am alergat o viaţă în căutarea drumului meu liber, o viaţă pentru libertatea pe cât de necesară pe atât de neînţeleasă, am alergat un car de ani pentru a avea ce ştiam prea bine că e doar un vis la vremea respectivă.  Am alergat, am renunţat, am înghiţit în sec, am aşteptat, şi am alergat iar.
Pentru a se schimba totul acum, în cel mai ciudat moment al vieţii. Şi am învăţat în trei zile cât n-am învăţat o întreagă copilărie.
 Şi am alergat din nou! În momentul în care răscrucea drumurilor s-a orientat în direcţia mult visată, am alergat turbat să nu pierd nici un minut din mirajul considerat trecător. Am alergat ca un nebun, în direcţia viselor croite cu atâta migală de-a lungul anilor. Am alergat până azi, încetinind în câte o curbă uşoară, pentru a-mi relua cursa nebună în momentul oportun. Am alergat să beau cafeaua parfumată, am alergat să simt drumul inevitabil, am alergat să respir dorinţa de a trăi mai mult şi mai intens, am alergat pentru a nu recunoaşte în ruptul capului ce m-a determinat să alerg aşa... Şi cu fiecare înghiţitură din cafeaua adrenalinei, am învăţat..
 Am învăţat că odată tot trebuie să încetinim ritmul vieţii anormal de scurtă dar incredibil de imprevizibilă.
 Am învăţat că nu trebuie să cucerim necunoscutul ci să ne lăsăm cuceriţi de el.
 Am învăţat şi că un simplu drum de noapte în liniştea rece îţi poate dezvălui lucruri de nebănuit.
 Am descoperit ceva pe cât de banal pe atât de ironic. Şi acela ar fi că probabil am descoperit teoria melcului ce-şi târăşte pacea cu un rimt înnebunitor de încet, doar pentru a-şi atinge ţinta.
 Nu ştiu care îmi e ţinta, dar ştiu de ce am nevoie. Şi sunt dispus să alerg cât mai încet posibil spre a obţine ceea ce altădată a trecut pe lângă mine.
 Nu am pretenţia de a afirma că am învăţat cine ştie ce, dar am puterea de a recunoaşte că uneori merită să ne lăsăm în voia vitezei de croazieră, pentru a simţi cât mai mult locurile pe lângă care trecem.
 Uneori merită să alergăm atât de încet încât să observăm şi cea mai mică piatră albastră din şanţul verde.
 Şi uneori trebuie să încetinim până la pragul considerat absurd, doar pentru a nu fi egoişti cu cei pe care i-am prins în vârtej şi îi alergăm fără să vrem.
 Azi am încetinit, şi mi-am aruncat un moment privirile spre cele trecute, m-am bucurat că nu au trecut în totalitate neobservate, şi am mai încetinit puţin pentru a păstra momentul ultimei priviri pline de înţeles.
 Da, privirea trădează, iar dacă cineva priveşte în ochii mei acum va observa fără doar şi poate că scopul meu de acum este de a merge încet. Nu de frica a ceea ce mi-ar rezerva viitorul, nici de teama de a nu pierde ce este acum, ci din dorinţa de a nu răni fără motiv pe aceia pe lângă care am trecut de atâtea ori prins în nebunia avântului sălbatic.
 Şi probabil că astăzi mă voi lăsa în voia simţurilor pur şi simplu, şi voi sorbi ultima oară pentru mult timp de acum încolo, cafeaua mea neagră, uşor îndulcită, dar care de fiecare dată îmi mai oferă câte un răspuns la fiecare întrebare ce mă aleargă fără nevoia de odihnă. Şi mai mult ca sigur voi fuma ultimele două ţigări, în speranţa neobosită că odată şi odată - astăzi mai mult ca sigur, - voi lăsa în urmă acest viciu imposibil, necesar dar nenorocit, necăutat dar omniprezent.
 Dar da, va trebui să le fumez. Fără îndoială. Şi neapărat două. Pentru a înţelege odată pentru totdeauna. Ceea ce nu mi-a explicat nimeni, niciodată.

Cheers!

Angel wings...

 Un cuvânt. O amintire. O şoaptă.. Un zâmbet în noapte.

 Un moment de panică. Trei cuvinte spuse în grabă, o privire plină de ură. Criminalul minţii îşi face loc. Şi înfige adânc cuţitul groazei în sânul celor celor care nu cuvântă, dar simt. 

Aripi frânte.. A câta oară? Te trec sudori reci. Ai greşit a mia oară, intenţionat. Ţi-e frică de frică. Te temi să nu cazi şi croşetezi idei grozave de dragul de a nu îţi da arama pe faţă. Dar cedezi şi recunoşti într-un final. Te zbaţi, singur în noapte, ascultând urletul tăcerii, fugind de minutul ce va urma. Muzica s-a oprit de mult. Închizi ochii şi speri. La o lume mai bună. La momentul din viitor. Calculezi greşeala făcută şi te îngrozeşti. La ce bun? Faptul e consumat. Zeu să fii şi nu poţi da timpul înapoi. Nici nu vrei de fapt. Aştepti tăcut. În chinul ce ţi l-ai obişnuit atâţia ani, mascat de orgoliul fără motiv. Nu ai scuză pentru tot ce ai zis. Şi nu ţi se cere explicaţie. Pentru că adevărul se ştie de mult. 

 Te enervezi uşor, contrariat. Nu vrei să se termine aşa. Şi te urăşti pentru că te-ai purtat astfel. Ai pierdut orice speranţă. Dar adevărul jubilează undeva în apropiere. Şi pentru prima oară îşi arată faţa. Greşeala a fost pe jumătate iertată. Nu ştii cum şi prin ce minune. Dar accepţi liniştit. Te uiţi mirat cum ai ajuns în cinci secunde din cea mai neagră groapă, pe cel mai înalt vârf. Toată lumea e a ta. Şi te simţi mai bogat decât toţi ştiind că nu s-a terminat nimic. Nu acum. 

Aripile cresc din nou.. A câta oară? Acum e cald.. Iar vara e cu un pas mai aproape.

 Un cuvânt. O amintire. O şoaptă.. Un zâmbet în noapte.

 Probabil că postul ăsta necesită o anume explicaţie. Şi explicaţia mea ar fi că - atâta timp cât va exista câte cineva acolo, undeva, pentru fiecare, merită să continuăm. Iar dacă cineva ne acceptă greşelile, atunci merită atenţia. Cândva, ne va întoarce spatele probabil. Dar unele momente trebuiesc păstrate.

Cheers!

Sunt..

 Astăzi trebuie să compun al 50-lea post. Observ totalul paginilor adunate de-a lungul lunilor, şi încerc să înţeleg cum au luat naştere. Sunt un mic blogger între atâţia mamuţi ai poveştilor virtuale. Şi încerc să mă fac auzit, ca fiecare din rinocerii cu corn ascuţit al căror singur scop e să scrie ce au pe suflet.

 Creez, dar nu interpretez. Însufleţesc nimicul cu o privire şi îl ucid cu o răsuflare. Sunt eu, piticul necunoscut al vremurilor de altădată. Mă pricep la minciuni mai bine ca oricine, dar nu am nici o satisfacţie pe urma acestui fapt. Iar adevărul ustură mai mult decât am vrea să îi permitem. Sunt ucigaşul din întuneric, şi omor ultima fărâmă din neantul oricui doar de dragul de a fi eu liber. Sunt acelaşi de care aţi auzit toţi dar nu m-a văzut nimeni.

 Sunt mai schimbător ca norii japonezi, şi aduc cu mine furtuna. În al noulea cer să mă aflu, şi tot revărs patima răzbunării asupra mieilor nevinovaţi care au făcut greşeala de a-mi sta în cale. Răscolesc şi cel mai ascuns colţ al fiecăruia dintre voi în speranţa că mă veţi lăsa în pace să ard de dorul neştiut. 

 Mă ascund de lupi, dar caut jungla.Trăiesc momentul fără satisfacţie, dar pun accent pe clipă. Organizez totul până la poziţia celui mai mic ac cu gămălie, doar pentru a putea aştepta apoi liniştit furtuna zilelor de greu.

 Sunt doar eu, piticul neînţeles. Care are pretenţia de a fi alături de voi în minutele de coşmar. Pentru că nu vă pot lăsa singuri să vă luptaţi cu miezurile problemei arzătoare.

 Mă inspiră muzica, şi tigrii frumoşi, mă îmblânzeşte sărutul nopţii de vară toridă, şi mă invadează sunetul valurilor spărgându-se de maluri. Sunt guvernat de lună şi fiecare ipostază a ei mă face să trăiesc altfel. 

Sunt un rac nenorocit, răzbunător până la Dumnezeu, dar mă abţin din orice consider că nu merită întreprins, pentru a nu regreta în urmă. Şi iau în considerare consecinţele fiecărui gest strivit în palmă.

 Nu sunt un egoist, sunt cel dintâi căruia îi pasă. Nu cer nimic, dar iau tot ce mi se cuvine. Şi nu am pretenţii de la viaţă dar accept orice e mai bun. Iar dacă nu mi se oferă, rabd.

 Greşesc, şi încă de atâtea ori! Dar nu am teama de a-mi cere iertare. Sunt lupul de mare fără coadă. Iar capul l-am pierdut undeva pe drumul presărat cu vise. Învăţ să mă abţin, şi regret minutul pierdut cu fiecare strângere din colţii ascuţiţi. În schimb mă zbat să lupt alături de aceia care mi-au dat aripi. Puţini dar fără pereche.

 Vă fac să râdeţi cu o poftă greu de descris, şi am satisfacţia faptului că v-am destins feţele încercănate de ură. Şi nu cer nimic în schimb, pentru că fiecare îmi oferă fără să vrea mai mult decât am nevoie. Chiar şi prin simpla prezenţă, mă bucur că v-am întâlnit cândva.

 Sunt ziua de vară din viaţa fiecăruia pe care îl întâlnesc. Şi prefer să alung himerele şi să păstrez numai ciocolata amăruie plină de interes. Pentru că oferă o senzaţie de nedescris atunci când e savurată în ritualul perfect. 

 Sunt îngerul fără aură sau demonul grotesc. Sunt cel mai blând vis sau inimaginabilul coşmar. Sunt tot ce mă face mai de nedescris, şi nimic din ce nu simt că mă reprezintă.

 Sunt piticul plăcut de toţi dar prin preajma căruia nu îşi permite nimeni să stea mai mult de un minut.

 Şi aştept minutul trecut, fără de care viaţa nu şi-ar mai avea rostul.

 Sunt cel care ori de câte ori ar cădea, îşi face loc prin ruinele părăsite şi se ridică la loc. 

 Iar vouă vă întind o mână de ajutor de câte ori aţi avea nevoie. Pentru că habar nu am să trăiesc, dar ştiu să dau sfaturi. 

 Sunt întotdeauna liber, constrâns numai de teama că nu am făcut ceva când era momentul. Şi nu am puterea să mă întorc, dar profit de fiecare şansă a momentului ce revine. Pentru a nu regreta niciodată cele pierdute, ci pentru a mă bucura că s-au întâmplat.

 Sunt cel de atunci, nu sunt cel de acum, şi întotdeauna voi fi cel din urmă. Priceput la toate, dar prea puţin implicat în necesar. Neîndemânatic în arta frumosului, dar mereu în căutarea ei.

Şi mai am atâtea de învăţat! Momentan închei auto-caracterizarea, voi reveni probabil schimbat, dar într-o prea mică măsură, în cel de-al 100-lea post. 

Be free!