Speed of light!...

  Viteză ameţitoare. Imagini derulate cu repeziciune. Senzaţii tari. Plictiseală. O ţigară. Trei cafele. Un şurub. Câini. Două şoapte. O privire. "Şasă cai frumoşi!". O felie de pâine. Cinci felii de pâine! Cât e ceasul? Zeci de uşi deschise. Sute de trepte urcate. O melodie. Coli. Pix!! Pana mea... Bani! Coca Cola.. Bagaje! O brichetă. Altă ţigară. Memory stick. Încă o cafea. Termosul. Globul de jad. Şaizeci de maşini roşii, doar una neagră. Ochelari. Săpunul de pe etajeră. Un castron. Chei. Becul din hol. Microfonul. Casca. Următoarele cincizeci de melodii. Un led verde. Adidaşii albaştri. Cerul? Luna!! Agitaţie. Zgomot infernal. Trei prieteni vagabonzi. Patul. Ţigara de după. Şoseta albă pe dulap. Biblioteca. Cărţi! Ciocolată! Cacao! O brăţară. Dansul din club. Întâlnirea cu sute de persoane. Discuţia cu zeci dintre ele. Cât e ceasul?? Paşi grăbiţi. O poză în care n-ai ieşit bine. Amintirea de ieri. Gândul la mâine. Un led albastru. O şapcă. Bluza prea largă. Brelocul! Draperia. Imprimanta. Covorul roşu. Politică! Sună telefonul! Stres. Două tablouri. Podeaua rece. O pisică! Trenul Bucureşti-Constanţa. Magazine. Lumini. Panică. Ferestre. Trei balcoane simetrice. Pădurea! Case. O veioză. Mii de gânduri. Portofelul! Fotoliul comfortabil. Tastatura. Papucii moi. Un duş scoţian. Alţi prieteni. Înjurături. Îmbieli. Plăcinta apetisantă. Ultimii 3200 de tigri. Televizorul. Vecina de lângă. Cât e ceasul??? O bere. O promisiune. Atingerea din urmă. Ochii de care nu te saturi. Senzaţia de teamă. Sute de mesaje în Cosmote. Mp3-ul din buzunar. Melodia preferată. Care mai e aia?? Visul de iarnă. Aşteptarea verii. Marea!! O Dacie. Două Dacii. Zece amici. Cortul! Tigaia.. Vise! Hotărâri. O singură şansă. Ultima privire. Linişte. O tigară!...

  Nebunie nu alta. De ce am înşirat toate astea aici? Pentru că sunt lucruri pe care le vedem, le simţim, le gândim, le folosim în fiecare zi. Nici măcar nu am încercat să fac o anumită ordine între ele. Şi totul se desfăşoară cu viteza luminii pe parcursul unei singure zile. Mii de obiecte, sute de persoane, zeci de activităţi, mii de gânduri şi informaţii, sute de apeluri, zeci de semne de întrebare. La sfârşit ne plângem că ziua a trecut prea repede, că suntem frânţi, şi ne mirăm cum dracu de nu am înţeles mare lucru din ea. Cu atâtea imagini derulându-se sub ochii noştri obosiţi, zi de zi, fiecare zi aducând ceva nou, nici nu mai e de mirare. Trăim în secolul vitezei în adevăratul sens al cuvântului. Şi singurul lucru care ne mai ţine cât de cât sănătoşi la cap sunt rutina şi responsabilităţile. Altfel am ameţi în iureşul întâmplărilor de pe parcursul unei singure ore.

  Care oră? Aa... aia.. a fost de mult.. N-ai fost atent? A trecut ziua cu totul chiar... Pe lângă tine, erai ocupat să te concentrezi pe mult prea multe lucruri deodată ca să îţi dai seama ca s-a mai dus la dracu încă o zi din calendar.

  Am preferat să nu exagerez cu lista aceasta. Şi nu am înşirat nici 10%.. nici chiar 1% din ceea ce umple o zi. Folosindu-ne toate cele cinci simţuri. Până la epuizare. Nu sunt nebun să încerc să înşir tot ce trăieşte fiecare dintre noi din momentul în care se trezeşte până se întoarce în pat în dorinţa supremă de a lua o pauză! E imposibil. Şi o viaţă nu mi-ar ajunge să enumăr tot ce cuprinde o singură zi obişnuită.  Şi totuşi avem timp pentru toate. Iar dacă nu, încercăm să ne facem, pentru că avem imaginaţie bogată şi ne folosim din plin de oportunităţi. Şi nu vrem să ratăm nimic.

But it's ok... Tomorrow is another day!!

Eleven days...

  O zi ca oricare alta. Exact cum mă aşteptam dealtfel. De ce ar fi trebuit să fie diferită? No idea, what so ever.. Contează doar că a fost aşa cum îmi închipuiam. Fără scântei, fără bătaie de cap, fără stres, şi cu prea puţine lucruri demne de interes. O zi în care am căutat inspiraţia, care deşi a întârziat să apară, a fost totuşi prezentă într-un anume fel greu de descris..

  A doua zi în care am remarcat a mia oară cât de uşor e să faci rău cuiva, poate fără motiv, poate cu un motiv indefinit, sau poate cu un motiv foarte bun. Oricare ar fi - e mult prea uşor. Să arunci vorbe în vânt, să aţinteşti norii de furtună asupra acelui cuiva dintr-o singură privire, să îi tai aripile încă înainte de a învăţa să vorbească.

 Şi atâta timp cât am fost ţinta acestei porcării o viaţă, pot să afirm acum cu  uşurinţă că am învăţat însutit să fac lucrul ăsta mai bine ca oricine. Din păcate - uneori chiar fără să vreau. Şi din fericire abţinându-mă de la asta de oricâte ori am conştientizat că zău nu merită să fiu meschin cu cine nu trebuie. Astăzi mi-am permis să îi sfidez pe toţi, fără excepţie, şi fără să îmi pese cum vor reacţiona. Am încercat doar să mă opresc unde era momentul, şi nu am vrut să exagerez, nu ar fi avut nici farmec, nici scop, nici logică.

  A treia zi în care mi-am jurat că anul ăsta o să fie bun din toate punctele de vedere.

  Şi a patra zi în care am realizat cât de greu e asta de realizat.

  A cincia zi de regrete şi reproşuri la adresa mea personală, dar şi la adresa celor care nu au nici cea mai vagă idee cât de greu ne e să luăm o decizie fără a ştii clar ce atrage decizia apoi.

  A şasea zi în care m-am abţinut la limita absurdului din a face absolut tot ce mi-a trecut prin cap, din a spune chiar tot ce nu vor alţii să audă. Doar de dragul de a nu strica şi ultima dorinţă sau speranţă din sinea unora.

  A şaptea zi de întrebări fără număr, fără răspuns, şi fără dorinţa de a le elucida în totalitate - viaţa mai merită uneori trăită şi la curiozitate, lăsând lucrurile să se desfăşoare din pura plăcere de a descoperi noutatea minutului ce va urma.

  A opta zi de speranţă, de visare, de optimism, cu masca de rigoare pe bot şi cu seninătatea acceptării oricărei întâmplări inimaginabile...

  A noua zi de râs continuu, uneori prostesc, alteori necesar, fără de care aş înnebuni încet dar sigur.

  A zecea zi de plănuit viitorul îndepărtat, a zecea zi nenumărată de dor, lene, muzică, feeling-uri schimbate odată la două minute, a zecea zi de bucurie, a zecea zi de urlat a lehamite, în căutarea necesarului de negăsit.

  Şi a unsprezecea zi din anul în curs. Plină până la refuz de refulări, zâmbete fără scop, ţeluri neîmplinite, ore  încărcate, şi priviri prea scurte dar cu subînţeles intens.

Iar lucrurile s-au întâmplat azi exact aşa cum ar fi trebuit, chiar şi fără a ne implica în încercarea continuă de a sfida destinul, şi nu puteau să se întâmple altfel. De ce spun asta? Pentru că nu s-a schimbat nimic, am înţeles-o fără nevoia de cuvinte, şi am aşteptat un car de ani pentru a trăi fix ziua asta. Cu tot ce a avut mai bun şi mai nebun în ea.

  Uneori, mi se reproşează că aş fi un adolescent pueril care repetă aceleaşi greşeli. Uneori le repet din dorinţa de a sfida lumea, alteori din reflex tâmpit, iar câteodată doar pentru că asta am ales să fiu până o vrea Domnul să crăp - mereu tânăr, mereu imprevizibil, întotdeauna cu poftă de viaţă, şi niciodată lăsând pe alţii să mă influenţeze. Nu sunt destul de bun? Nici nu trebuie pentru voi... Cine nu mă acceptă fix aşa cum sunt înseamnă că nu merită din plin atenţia mea, iar cine mă cunoaşte va înţelege mereu motivul pentru care am ales atitudinea asta.

  Şi ăsta e al doilea post pe anul ăsta care aduce prea mult a jurnal. Probabil, dar.. de ce nu? Astăzi îmi permit şi sa fiu sincer, pentru că minciuna contează mai puţin, iar lucrurile nespuse se pierd fără cale de întoarcere, cu siguranţă.

 Cheers!

Black spring...

  Vânt de primăvară! Al doilea pe care în simt iarna asta (calendaristic vorbind...), şi primul pe anul în curs.   Cam asta simţeam în drum spre casă, alergând şoseaua cu paşi calmi, puţin nesiguri. 

  Scăpat din temniţa mediocră a serviciului, îndreptându-mă (a câta oară?) spre libertate. Fiecare noapte e libertatea mea, ştiu cu siguranţă că următoarele 2 ore până mă hotărăsc să troznesc patul sunt mai mult decat de ajuns pentru a mă relaxa - pe cât posibil. Curios de ciudat, astăzi a fost cald. Şi mai urmează să fie. Privesc curios termometrul public şi îmi arată aproximativ 8 grade.. Dar eu simt mult mai multă căldură.

  Noaptea asta are ceva magic. Probabil pentru că am ales să las maşina în parcare şi să mă duc lipa-lipa la muncă şi înapoi, probabil pentru că de te miri pe unde răsăreau cupluri plimbându-se alene în întuneric, probabil pentru că ştiam că sunt doar eu cu mine, gândurile mele, şi nimic nu m-ar fi putut deranja.. Şi am ales să nu gândesc. Să observ doar oraşul calm şi să simt primăvara. Curios, îmi aprind o ţigară nenorocită şi îmi continui drumul.. Încercând din răsputeri să fac toate gândurile bagaj, şi să le trimit pe lună. Pentru că am avut timp destul să stau de imaginat, croşetat, împărţit, aranjat, împachetat şi expediat sutele de întrebări, semne de exclamare, nervi, stres, promisiuni, dorinţe, speranţe nonşalante, pe tot parcursul zilei. Şi decid că e momentul să iau o pauză până nu tâmpesc de tot. Life sucks sometimes.

  Fum după fum, mă enervez. Afară miroase a libertate, a vânt plin de dor, a vise calde şi a inspiraţie. Iar eu fumez ca prostul. Arunc ţigara. Mai dute-n pizda mătii! Lasă-mă dracu să mă concentrez, să simt.

  Mă apropii de râu, iar vântul meu bun se înteţeşte. Visez la zările de altădată. La feeling-ul trăit în fiecare primăvară, cu fiecare adiere. Visez la 20 şi peste de primăveri, fiecare cu noul şi originalul ei. Un singur lucru nu s-a schimbat totuşi - senzaţia pe care o am învăluit de puterea aerului, mirosul unic şi dorinţa de a nu se termina momentul. În fiecare an, în fiecare primăvară, vântul meu vine şi mă ridică din hibernarea scurtă şi rece.

  Primăvara asta e neagră. Mai neagră decât noaptea, mai neagră decât universul, mai neagră decât sufletul meu ars de vremuri nenorocite şi prea mult tutun. Iar eu mă îndrăgostesc lejer de ea. O respir, o las să mă cuprindă, să mă inunde, şi îmi văd calm de drum.

  Ajung acasă, e aproape 1. Pun de o cafea scurtă, dar bună! Duş rapid să mă trezesc din reverie, şi revin la viaţa ciudat de interesantă. Dar puţin schimbat, şi cu aroma primăverii pe bot.

  Cafeaua e gata, mă scutur de starea sublimă de nebunie inocentă, îmi aprind o tigară şi revin la ale mele.

  Dar încă visez uşor, fără să vreau... Ca pelicanul solitar, scrutând oceanele azure..

  Hotărâsem să nu postez nimic azi... Şi din nou stau şi mă gândesc, blogul e o formă mai mică sau mai mare de jurnal personal? Mai contează?... Nu sincer, chiar contează? Îmi permit să scriu aici orice fel de reverie, nebunie, sau prostie la un moment de inspiraţie subită. Şi ca niciodată, nu stau să revizuiesc postul acesta. Am să mă prefac liniştit că mă doare in paişpe!
  Because life, if good, is worth sharing with others!

The eye of the tiger....

   NEWSFLASH!

  Conform Realitatea, Ziare.com, and many other more, tigrul este ameninţat cu dispariţia. Hopa, asta nu îmi convine. Pe lângă asta, tot pe Ziare.com aflăm cum că cică un chinez a halit un tigru, "în legitimă apărare". Ooo fută-te steaua şi soarele mătii de chinez nenorocit.. Păi ce ai avut mă cu animalu futuţi dumnezeu mătii?! Măcar dacă l-ai omorât, trebuia neapărat să îl faci si sandwich mă?? Paştele mătii....

  Mă fraţilor, deodată descopăr că urăsc chinezii. După ce că păpau câini, nu le-a ajuns, acum papă specii pe cale de dispariţie. În închisoare să putrezeşti mă, tu şi toţi braconierii din lume. Clujeanul ne spune că un tigru ajunge la vreo 60000 de coco, iar nu mai ştiu cine dracu, că blana lui ajunge la vreo 20000 de dolari pe puţin. Cumpăraţi fraţilor, din partea mea, până daţi faliment. Dar nu blănurile alora care şi aşa mai au prea puţine!... Quote: "Din cele nouă specii de tigru, trei din ele - tigrul Bali, Caspic şi Java - au dispărut deja, iar cea de-a patra specie, tigrul din Sudul Chinei, nu a mai fost văzută de 25 de ani. Prin urmare, au mai rămas doar tigrul bengalez, amur, indo-chinez, sumatra şi malaezian, însă cu o populaţie extrem de mică - 3.200".

  Numărul 2 după tigru, în lista speciilor ameninţate cu "dute`n pizda mătii", se află ursul meu polar amintit în postul anterior.

  Tot în topul mai sus amintit trebuie băgat şi elefantul - pe cine dracu îl interesează de elefant? Ş'aşa, după estimări, peste vreo 10 ani o să facă şi ăsta parte doar din manualele de biologie. Sau arheologie ca să fiu mai exact?

  Încălzire globală, braconaj, vânătoarea considerată ironic - sport, boli, lipsă de bani de la guverne pentru amenajarea "rezervaţiilor naturale", toate astea cică sunt pretexte. Pentru a scuza "restul oamenilor" de dispariţia faunei globale. What the fuck? Noi toţi suntem de vină mă! Organizaţia WWF? (World Wide Fund for Nature).. Şi voi sunteţi mă de vină! Prin ce? Prin încălzirea globală efectiv. Nu? Da` ce mă, voi n'aveţi maşini? Nu poluaţi??

  Nu stau să mă iau de ei, probabil că au şi ei meritul lor... Dar hai frate, 3200 de tigri?? Şi încă şi ăştia alergaţi de colo-colo??
  Toată lumea a luat libertatea dată de ăl de sus în cel mai prost mod posibil. Şi anume de a fute planeta după bunul plac...

  Vestea asta m-a deprimat. Nu am aflat acum de ea, o ştiam mai de mult, dar a trebuit ceva timp să mă hotărăsc să o postez. M-a deprimat în ultimul hal. Cum mă... Nu-i corect! 3200...

 Indeed, not fair. Mai ales atâta timp cât eu sunt un 'big cat-lover' hotărât. Nu puteau mă să dispară mai încolo? Blestemată fie ziua când o să aud că ultimul tigru şi-a dat duhul. Şi blestemată fie ziua când o să privesc poze, imagini, şi o să realizez că aparţin trecutului.

 Iar noi? Oamenii? Vom realiza mult prea târziu cât de criminali suntem în fond.

 Şi chinezul amintit mai sus? Mă întreb cum s-ar simţi dacă ar ştii că face parte din 3200 de chinezi rămaşi în viaţă. Greu de crezut? Poate, dar nu imposibil!.....

 Optimismul meu nenorocit îmi dictează să nu îmi închipui că vreodată ar dispărea motanii ăştia mari, solizi, frumoşi, puternici, magnifici într-un singur cuvânt..  Am înjurat, am fost nervos, mi-a părut rău, am cerut iertare în numele omenirii (cui?.. Dumnezeu există? Dacă da, Lui i-am cerut iertare), mi-am băgat şi mi-am scos.. în toţi ăia care ne-au adus în situaţia asta, am urlat, am cerut, şi m-am enervat din nou. Dar din păcate, oricât m-aş ruga, oricât aş spera, şi oricât aş urla, asta nu mai ţine de mine. Mă priveşte personal într-adevăr, dar e peste puterile mele sa decid eu soarta lor.

  Long live the tiger spirit!

Unde e Japonia mea?...

  Linişte! Am ceva de spus... Ceva ce nu a fost spus, dar a fost gândit în nesiguranţă, în tainicele locaşuri ale semi-gândurilor ascunse de vreme.

  Nu am inspiraţie, nu am nici cea mai vagă dorinţă de creativitate, lipseşte şi cea mai josnică fărâmă din miile de piese ce alcătuiesc acest puzzle tranşant ce formează viaţa, dar nu a dispărut încă libertatea de exprimare.

  Îmi imaginez o lume crudă, necoaptă încă, în atmosferele primordiale, o lume nesigură, încătuşată de teama omniprezentă în care se zbate, o lume fără margini, dar ale cărei colţuri au fost explorate, reexplorate şi notate în catastif. Dar niciodată înţelese. Cine a înţeles vreodată în ce chinuri se zbate bursucul străveziu, când, răpit de dor în amurg, încearcă să viseze la o eră nouă? Cine şi-a imaginat vreodată sfera cubică, pe cât de imposibilă şi retorică, pe atât de visată şi căutată? Şi cine dintre noi, toţi urşii polari din ziua de azi, a înţeles cât de greu îi e firescului să se facă înţeles, în vreme ce anormalul îi ia din ce în ce mai mult locul?

  Din păcate, noi nu suntem urşii polari din vremuri străbune, pentru că dacă eram, întelegeam mult mai uşor fiecare treaptă ce se succede cu viteza luminii în sub-spaţiul conştient. Noi suntem urşii de modă nouă, lungi, slabi, uneori rotunzi, alteori visători, încercând de zor să observe trecerea anilor, văzând, mirosind şi ascultând şuvoaiele de rouă limpezi ce curg pe frunzele timpului. Dar niciodată nu înţelegem de ce. Cum, când, şi mai ales în ce scop se învârte lumea albastră. Aia o înţeleg doar urşii panda. Japonezi prin născare, sfidând tot ceea ce le stă în cale, târându-şi bucăţile de blana albă întrepătrunsă de negrul fascinant, doar ei sunt cei care ne pot arăta calea succesului. Şi numai ei sunt cei atât de înţelepţi pentru a lăsa loc frigului, în scopul precis de a încălzi labele reci ale puilor ce le stau prin preajmă. Probabil urşii panda au luat loc în China, probabil au fugit în toate cele patru zări, şi mai mult ca posibil vor inceta să existe, dar nu pentru ca i-au vânat animalele de pluş malefice, deghizate în oameni, ci pentru ca aşa consideră ei ca e mai corect. Să dispară în neant, lăsând cruzimea în urmă, dezolând pe toţi prin dispariţia lor, şi renăscând în locuri mai bune şi în ape mai calde. Dar o da, ei sunt japonezi în sinea lor. Şi o cred cu tărie. Atât ei, cât şi noi restul, marionetele devenite păpuşari, ce le-am tras sfoara de atâtea ori, urlând cu vehemenţă timp de milenii cum că noi am fi centrul universului.

  Şi niciodată nu vom înţelege de ce. În deşerturile reci, răscolite de viforul iernatic, în cele mai îngheţate caverne, în cea mai din urmă boltă a celei mai tăcute firide, se ascunde cea mai veche amprentă. Adulmecată secole de-a rândul de boturi umede, fără ca vreunul singur!.. Să îşi închipuie cine a trecut pe acolo, la ce bun, cu ce scop, şi înspre ce ţintă. 

  Aurora boreală, doar ea o ştie, luminând calea ascunsului, jucându-se cu acel magic schimb de culori, dar ţinând doar pentru sine secretul hirotonisit de atâta amar de vreme în sânul tragic al neînţelepciunii divine.

Iar noi, actualii urşi polari ne putem doar imagina. Răsăritul soarelui roşu, urletul celui din urmă câine husky, şi miezul de miracol prin care ne-am născut în dorinţa de a cuceri lumea!

Astăzi mi-am permis să creez. Să sfidez, să iau de la alţii câte puţin, să aberez niţel, şi să îmi aduc aminte cu drag de vremurile când visam mai ceva ca urşii polari mai sus amintiţi.

Şi mi-am permis să vă ameţesc cu nişte rânduri - nu fără noimă, în nici un caz! - ci cu nişte gânduri pe care am curaj să le pun aici şi să ma aştept la cele mai ciudate comentarii.

Astăzi mi'am permis să fac viaţa... un pic mai picantă! Şi să vă dau peste cap tot ce aţi fi crezut că sunt eu în sinea mea.

Cheers!

To be blamed for this...

  Frate, de cand a inceput anul - ce`i drept, bine, dar ma rog - numa nebunii am vazut. Si pe toti plangand.   Care mai de care. Ba ca nu are bani. Ba ca sa se sinucida. Ba ca viata nu are rost. Si nu merita traita. Nu asa. Nu acum. Ba ca munceste prea mult si pe ailalti ii doare in cur.

  What the fuck?? Incerc sa imi vad de ale mele, si cand ma astept mai putin, rasare unu in urma mea care boceste de ii iese sufletul. Nasol. Pentru ca la ora asta nu imi vine in minte nici un sfat sa ii dau - mai ales atata timp cat nu il cunosc.Unde ma uit, pe ce pagina web nimeresc, ce citesc, numa de oameni care plang dau.   Not good.. Pai asa incepeti ma voi anul? Unde mai e optimismul ala cu care va bombardez zi de zi? Pai ce mama naibii, eu vorbesc aici degeaba?

  Unii incearca, si se tin tari. Se tin tari frate, si cand se umple paharu`, o dau intr`un plans de zici ca nu e adevarat. Si nu ma refer numai la fete, sau la adolescenti visatori. Ma refer la toti din pacate. Plangeti frate, ce naiba, poate va mai descarcati. Si luati`o de la capat apoi. Trebuie, nu e doar de incercat.

  Altii in schimb, iubesc de ii ia mama dracu. Cum am facut, cum am nimerit, de am citit zilele astea numai posturi de la persoane care iubesc de numa numa. Ori am dat eu numai peste bloguri de fete, ori a inceput toata lumea anul indragostita nebuneste.

  Sa mai adaug ca atunci cand nu le merge, o dau in plans? Era de asteptat... S`a umplut lumea de emo? Nu cred. Dar ma mira faptul ca toata lumea se exteriorizeaza asa deodata. Ala plange ca l`a parasit. Aia plange ca pe ala il doare in cur de ea. Si astalalt plange ca cica nu se uita niciuna la el. Iar alelalte plang de zor ca cica sunt prea urate si fat frumos intarzie sa apara. Nu hai, pe bune?? Vine el odata si odata ma, capul sus!

  Cum ar fi frate? Sa ma pun si eu sa scriu aici. Exact ce ma apasa. Exact cand ma apasa. Sa ma apuc si eu sa plang ca un apucat, ca vad ca e la moda. Si sa ma plang de vreo mie si ceva de motive. Tudore, guys, cum ar fi frate? Un tip care se vrea a fi puternic, si care impinge de la spate pe toata lumea sa tina capul sus, sa inceapa sa planga ca un boboc, influentat de restul lumii. Oare as parea gay? Sa ma apuc sa scriu de deprimari, probleme, suferinte, si tot tacamul? Probabil, desi aia care ar eticheta asa ar fi ingusti la minte.

  Deocamdata ma abtin, cat inca mai am capul pe umeri. Si apoi, am trecut de perioada aia. Mi`au ajuns frate 18 ani de asa ceva. Mi`a ajuns o viata de cacao, traita de azi pe maine. Mi`a ajuns sa fiu fricos, sa ma ascund, sa mint, sa plang, si sa las toate grijile in urma in speranta ca doar-doar or disparea de la sine. Mi`a ajuns si perioada de pauza de vreo 3 ani si ceva in care am incercat sa inteleg ca viata de cacao nu o sa ma duca nicaieri, si am incercat sa ma lamuresc cine, ce, de ce si cum trebuie sa fiu, sa ma port si sa traiesc de fapt.

  Si aia care plang de zor? Parca promisesem odata ca o sa fiu acolo pentru ei, chit ca nu ii cunosc, chit ca habar nu am ce sa le spun, dar o sa fiu acolo pentru ei. Promisiunea asta mi`o tin. Fata de toti, dar mai ales fata de cei carora le`am spus`o fata in fata. Nu zic, fiecare are motivele lui. Si fiecare plange de ce il doare mai tare. In nici un caz nu ii condamn ca s`au pus pe plans. Dar nici nu merita lasati deoparte, sa nu fie ajutati macar cu un suras cand au nevoie. Asta o putem face, macar noi astia care am mai ramas in picioare si preferam sa observam calmi lumea inconjuratoare. Totusi - din partea mea - plangeti frate cat va tin bobocii. O sa va ridicati. Picati iar? Nu`i bai, mai plangeti nitel, pana va plictisiti! Pana la urma o sa va dau cate o palma fiecaruia si o sa va arat frumusetea din viata. Aia cata a mai ramas. Aia care mai conteaza. Aia care - fie formata si doar din amintiri, a ramas impregnata mai puternic decat orice motiv tampit si efemer de plans.


  Postul asta iar l`am scris la draci. Dar nu pe aia care plang. Cu aia nu am nimic... Am cu aia care ii fac sa planga. Am cu aia care inchid ochii si le mai dau si cate un sut in fund, sa planga si mai tare. Si mai am cu aia care in loc sa fie acolo pentru cine are nevoie, fug cat ii tin picioarele, si isi baga p... in tot. Cu toti aia am ceva. Si pe toti i`as condamna la harakiri. Fara secondant. 
De plans? Plangem toti daca e sa recunoastem. Unii spun, altii o tin pentru ei. Si tuturor ni se apleaca uneori de ce vedem in jur. Dar hai sa nu incepem anul in felul asta. E prea devreme ca sa o tinem tot anul intr`un plans... 
Fly high! And fuck whatever problems and issues that might concern you! Someone, someday, somehow, will be there for you...

Pitipoance si masini!

  Conform dictionarului, in ziua de azi, cuvantul 'pitipoanca' are sensul de 'tanara bucata feminina'... In my opinion... That is wrong!

  Pitipoancele vor bani, bautura, distractie, si sunt vazute intotdeauna in compania unor masini de lux, posibil de ultima generatie. Asa si?... Oare noi celalti nu suntem exact la fel? Toti, restul. Toti vrem bani si masini. Dar - lumea foloseste cuvantul 'masina' cu sensul lui general, de vehicul pe roti. Wrong! Masina este un ansamblu organizat, ordonat astfel incat sa functioneze ca un mecanism. Masina este tot ceea ce este artificial, si are un anume uz.

  Remember Matrix? Acolo apareau 'the machines'... care in nici un caz nu erau vehicule de lux pe rotile.

  Toti suntem astazi fascinati de masini, de accesorii, de gadget`uri, de ultimele aparitii in ceea ce priveste.. Orice fel de piesa electronica - masina - care sa ne faca noua viata mai colorata. Telefonul mobil. Nedespartit de multi dintre noi - este si el in fond, o simpla.. masina. Unii se multumesc cu ce au, altii isi procura, in limita posibilitatilor, tot ceea ce li se pare mai sclipicios, mai modern, mai multi-functional, si mai rapid. Din magazine IT&C.. Din saloane auto.. Din magazine de electro-casnice... 'Ba tu ai vazut ultimu model de aspirator?? Ala care suge tot prafu, captuseala de pe canapea, pisica, si inclusiv pe tine?? Ma duc sa il cumpar!!'...

  Masini.. Sunt peste tot. Iar noi nu numai ca le folosim, dar am devenit dependenti. Si nu ne mai imaginam viata fara ele. Ce ar zice stramosii nostri oare? Aia care cu un bat si doua pietre au construit imperii? Ar rade de s`ar prapadi, si cu una din pietre ar da dupa lenea noastra, lene generala aparuta in ultimele secole datorita masinilor. Dar probabil ca ne`ar lauda imaginatia si spiritul de creativitate - aia da.

  Incerc sa imi imaginez o zi pe pamant fara masini. Fara curent electric dealtfel, ca pe asta se bazeaza tot. Cineva intreba odata, cum ar fi sa pice intr`o zi, o singura zi, internetul, pe tot pamantul. Cred ca multi ar zice ca a venit Apocalipsa.. Ce ar face toti aia care folosesc masina numita simplu 'calculator' cu ea, daca numai pentru internet ar folosi`o? Probabil ca i`ar da foc in ziua respectiva.

  Si totusi, masinile evolueaza.  Odata cu tehnologia. Si avem masini din ce in ce mai bune. Destinate sa ne faca noua viata mai usoara. Destinate sa ii imbogateasca pe unii, si sa ii duca la faliment pe altii. Si cu scopul bine definit de a fi folosite, de catre oricine, oricare ar fi folosinta lor. Isi mai imagineaza cineva in ziua de azi o lume fara masini? Isi inchipuie cineva ca ar putea trai fara tot ceea ce foloseste si cu care s`a acomodat atat de puternic incat s`ar simti dezbracat si neajutorat daca ar ramane fara ele intr`o buna zi?

  Nu imi mai imaginez ce masini or sa apara in viitor, pentru ca imaginatia mea bate frontierele, si e putin probabil ca orice mi`ar trece prin cap sa nu se si realizeze intr`un viitor.. indepartat, poate apropiat, dar cu certitudine realizabil, intr`o anumita masura.

  Suntem cu totii niste pitipoance. Guvernate de masini. In fiecare minut al vietii noastre. Iar daca intr`un minut ramanem fara masini, alergam turbati sa le gasim si sa le folosim iar.

  Suntem cu totii, fara exceptie, niste pitipoance. De era noua!!

The longest journey...

   La multi ani!!

  Anul asta a inceput bine. Mult mai bine decat credeam, dar pe atat de bine cum speram.. Nu se putea altfel.

  Time and place? Cu vreo 2 ore inainte de revelionul propriu-zis, fix in mijlocul Sibiului.

  Concert. Iris. Artificii. Putine, dar bestiale. Aglomeratie. Ploaie. Un sandwich iute ca toti dracii, ca sa ma asigur ca il simt si nu e totul doar un vis. Alergat o ora dupa club. Ca toate erau rezervate cum era de asteptat. O ora sacrificata. A meritat! Ca sa ajungem mai apoi in Union. Cine? Eu si 'doi prieteni vagabonzi.. Sunt vagabonzi dar ii cunosc de mic..'  In cantec erau 3, dar unul a lipsit.. fizic, spiritual a fost acolo. Si data viitoare va fi si fizic, cu siguranta.

  Se poate spune ca mi`am, ne`am organizat revelionul in mai putin de 6 ore. Desi... De la 5 dup`amiaza, la cat am ajuns acasa, pana la 8 cand eram plecati - hopa, chiar 3 ore... E cel mai bun record pe anul ce a trecut.

  Si cel mai bun revelion de pana acum. Far away from all. Far away from memories. Far away from all the crazy shit that ruined the past year.

  O meritat! Am fost doar eu cu mine, si gandurile mele, la miezul noptii. Abia dupa jocul de artificii m`am trezit din visat si m`am intors la prieteni. Iar ei i`am urat 'La multi ani', si am strigat acolo, in mijlocul aglomeratie, in sinea mea ce`i drept, ca o iubesc al naiba de mult. O auzit? Mai conteaza? O stie oricum.

  Muzica din club? Retro! Cu 'trenuletul' format din 20 de insi, chiar si peste. Era si timpul... Era si timpul, si momentul, si starea de spirit necesara pentru asa ceva. Nu stau sa explic de ce! Si pentru prima oara la trecerea dintre ani am simtit ca m`am schimbat. In ceva mai bun? Poate. Am lasat dracu in urma toate grijile, problemele, ceea ce mi`a lipsit, tot ceea ce nu am avut, si am incercat sa simt doar atmosfera din jur. Lucru ce mi`a reusit din plin dealtfel. Cu prea putina bere, putina, dar exact atat cat trebuia. Cu foarte multa buna dispozitie, mai multa decat as fi sperat. Cu mult prea mult ras, mai mult decat credeam ca as fi fost in stare. Poate ar fi trebuit sa mai ramanem o noapte. Dar am zis sa nu exageram. Abia incepe anul!.. Si o sa mai avem parte, asta e o certitudine. Hai sa nu fim nebuni si lacomi. Hai sa nu ne intindem. Oricum nu se astepta nici unul din noi la ceea ce a iesit.

  Iar Sibiul? A ramas acolo, va ramane, si ne va astepta sa ne intoarcem. Candva, cat de curand, oricand ar fi. O sa ne intoarcem! Si o sa avem iar parte de feeling`ul de a trai viata. La maxim! Pentru ca asta am jurat, am sperat si am visat tot anul.

  Se spune ca ce faci in noaptea dintre ani, vei face tot anul. Inseamna ca o sa am un an super tare. Si o sa ne simtim toti frustrant de bine. Ma bucur! Si cred din tot sufletul asta.

  Si pe langa toate astea, ar mai insemna ca tot anul 2010 va fi plin de surprize. De momente inedite. De adrenalina, de suspans, si de senzatia ca habar nu ai ce vei trai in urmatoarele 2-3, 4 ore, dar orice ar fi - va fi mai bun decat crezi. Cu atat mai bine.

  Si orice ar spune altii, petrecerile neorganizate sunt cele mai bune. Din prea multe motive ca sa le enumar aici. Si chiar merita sa faci ceva inedit, sa iei uneori o decizie de moment, si sa te bucuri din plin de ea.

  Iar prietenii adevarati? Exista. Atat de putini incat ii numeri pe degetele de la o mana, dar exista. Si unul din ei ar fi frate`mio mai mare. Caruia i`am ramas dator pe tot anul asta. Si din motive inexplicabile - imi pare bine de asta. Pentru ca e bine si sa ramai dator cuiva uneori. Fara sa stii exact cu ce il vei ajuta, fara sa ai nici cea mai vaga idee cum o vei face. Dar sa crezi cu toata puterea ca atunci cand va avea nevoie, vei fi acolo pentru el. Asa cum si el a fost cand i`ai cerut. A fost mult mai mult decat ai fi sperat vreodata.

  Cheers!!!

P.S. - Da, cred ca era si Mos Craciun acolo. Nush stiu de ce, dar sigur l`am simtit prin preajma. Cred ca se bucura de noul an, ce, el nu are voie?