A dream come true

"Ce mai caut eu aici?.. Ce am căutat vreodată? Și cui îi pasă?"

Întrebări deșarte, fără un sâmbure de răspuns. Întrebări pe care și le pune fiecare într-un anume moment. Iar răspunsul se află în noi. În vorbele, faptele și acțiunile noastre.
Ce căutăm? Fericirea probabil. Și un strop de liniște sufletescă. Pentru că stă în firea omului să își dorească ceva mai bun, și ar face orice pentru a-și îndeplini visele și idealurile.
Probabil, fiecare dintre noi are un scop bine stabilit în lume. Și pentru fiecare, destinul a cusut încă din vremuri neștiute, un fir de viață încărcat cu evenimente neprevăzute. Și pentru ce să luptăm, dacă nu pentru propria noastră viață?
Mulți prevăd sfârșitul în anul ce va urma. Dar eu.. Eu stau liniștit. Pentru că orice va fi, am presimțirea că vom trece cu bine peste. Nimeni nu are dreptul să cunoască viitorul, nici ce este rezervat fiecăruia.. Pentru că atunci nu ar mai exista suspans și fericire. Ci ar fi totul monoton, și am aștepta cuminți să trecem peste perioade grele și să vină zilele bune.

Au trecut cinci zile din acest an, zile încărcate și nopți dormite pe fugă. Zile în care am simțit din nou ce înseamnă să trăiești, să aștepți ceva ce îți dorești.. Cinci zile în care am iubit, am promis și am luptat pentru o cauză pe care mai demult o credeam pierdută.
Și sunt recunoscător! Pentru că sunt aici, am tot ce am nevoie, iar anul a început bine, alături de persoane dragi, exact cum nu mă așteptam, dar cum visam să fie.

Uneori, doar uneori.. visele se împlinesc. Și la ce bun să aruncăm tot ce merită, ce e mai frumos, pentru acele clipe grele care durează mult mai puțin decât avem impresia?
Totul trece.. Și bune și rele. Doar că pe cele rele, le simțim mai intens. Dar nu merită să lăsăm dorința și speranța deoparte. Cineva acolo sus ne iubește, și nici asta nu avem voie să uităm.

Vreau să zbor. Pe drumuri de iarnă, înzăpezite,să fie totul alb, și să fiu liber spre apus.. Să nu mă oprească nimeni! Să îmi iau avânt și să cutreier o țară întreagă, cu flăcările pasiunii în suflet, să las tot ce nu a fost bine în urmă, și să lupt cu nemurirea pentru o zi de libertate!..
Vreau.. Dar rațiunea îmi spune să dau dovadă de maturitate, și să am o secundă răbdare. Pentru că munții sunt tot acolo, marea mă așteaptă, iar drumul meu, drumul pe care îl simt cu aceeași intensitate mereu, nu pleacă nicăieri..

Este ora 1:04. Ce scriu eu aici? Nici nu recitesc.. Nici nu dau importanță că nu are nici un înțeles, și nici o legătură.. Vreau doar să scriu. Să fac ordine în toate gândurile și nelămuririle ce și-au făcut loc în minte..
Vreau un minut în care să nu îmi pese. De cine mă judecă, de cine mă privește, și cum par în ochii lumii. Un minut.. apoi îmi pot relua statutul social.
Și nimeni nu are idee câtor oameni le sunt recunoscător că am ajuns unde sunt acum.. Probabil vor afla, poate e mai bine să nu știe.. Contează doar că am trecut prin destule, și mereu a fost cineva acolo care să mă ridice. Iar eu am încercat să îi răsplătesc, ajutând la rândul meu, măcar cu o vorbă, pe cei care m-au căutat.

Iar dacă ar mai fi ceva de adăugat, ar fi doar că nu am răbdare să vină ziua de mâine. Pentru că vreau să trăiesc, să mă zbat și să am grijă ca totul să fie ok..
Vreau să visez, să mă pierd în brațele ei, să mulțumesc pe toată lumea, și apoi.. Abia apoi.. Îmi voi permite să vă spun...
.. noapte bună..

Vă urez un an cât mai bun, cu împliniri pe toate planurile, cu tot neprevăzutul ce poate exista.. Și fie ca toate dorințele să vi se împlinească.. Fix atunci când vă așteptați mai puțin, dar aveți mai multă nevoie!

Leo..

   Do you remember this?
 Oare câți dintre voi mai ascultați Goran Bregović? Piesa asta mi se pare operă de artă. Și an de an, iarnă de iarnă, o ascult. Pentru a-mi aminti de unde am venit, ce am făcut, și ce am învățat nou.. Ce s-a schimbat și ce a rămas la fel în clipa ce a trecut între copilărie și prezent.
 Și pe câți dintre voi nu vă macină amintirile? Gri, colorate, pline de fericire, sau încărcate de ani grei de tristețe? Dar trecutul a rămas acolo.. Avându-și poate rostul lui, fără puterea de a se întoarce vreodată. A rămas undeva unde nu îl mai putem atinge, nici vedea, nici simți. Iar amintirile sunt cele care umplu golul lăsat în urmă.
 Dar hai să nu trăim din amintiri. Bune, rele, cum or fi.. Sunt totuși, doar amintiri. Observ cum cineva se zbate acum pentru greșeala făcută cu ani de zile în urmă, iar altcineva încă nu poate trece peste ceva ce a pierdut.. Cineva e încă recunoscător pentru o faptă pe care binefăcătorul a uitat-o de mult, iar altcineva se condamnă pentru că nu a avut puterea de a încerca atunci..
 Iar toată lumea încearcă să ia model pe altcineva, de la care să învețe, și să îi fie asemănător. Dar oare e corect?
 Ne regăsim în tipare, ne pândește din umbră ceea ce am văzut la idoli, dar oricât am încerca.. Nu putem.. Nu putem să găsim calea de a trece peste anumite lucruri, nici de a rezolva anumite probleme.. Chiar dacă celor pe care îi ridicăm pe un soclu li se păreau atât de ușoare!
 Și atunci? Când din neant apar situații în care am vrea să alergăm spre cei ce ne ridicau odată, spre cineva care avea întotdeauna un sfat.. Spre acel cineva care nu mai este, și oricât ne-am dori, nu se mai întoarce. Abia atunci nu ne rămâne altceva decât să ne descurcăm singuri. Să învățăm din amintiri.. Și să luăm propriile decizii.. Cu condiția de a ne asuma consecințele, oricare ar fi acelea. Iar cu fiecare greșeală sau succes, cufărul experienței se umple. Iar noi ne schimbăm.. Poate în ceva mai bun, poate în rău, poate în ceea ce ne-am dorit dintotdeauna să fim dar nu am găsit calea, sau poate în ceea ce au dorit alții să fim, dar nu au știut să ne explice de ce e mai bine.
 Observ cât m-am schimbat de ultima dată când am ascultat piesa asta.. Dar ceva îmi spune că nu am schimbat nimic.. Ci doar m-am regăsit. Și mi-am amintit unde voiam să ajung, și mai ales de ce.
 Dar mai am atâtea!.. Atâtea de învățat.. Și am ales să păstrez fiecare amintire, indiferent câte lacrimi ar curge sau cât de zgomotos aș râde doar la un simplu gând ce face parte din trecut. Pentru că fiecare are valoarea sa, și întotdeauna.. Întotdeauna, ceea ce a fost mai bun se va ridica deasupra durerilor.

  Am să închid cu grijă cufărul amintirilor acum, și am să privesc liniștit spre iarna ce va să vină. Și oricât de mult aș vrea, nu voi fi niciodată cel pe care l-am privit cu respect, nici cel care la orice oră avea un sfat binevenit și părea că le știe pe toate.. Dar le mulțumesc fiecăruia în parte pentru ceea ce m-au învățat.

Iar privind într-un mod realist.. La o anumită vârstă, chiar la orice vârstă.. Cei care sunt mai trecuți prin ani decât noi, sau au experiența vieții mai vastă, par mai cunoscători. Iar nouă nu ne rămâne decât să învățăm de la ei. Așa că am să las totuși deschis cufărul experienței, și reticența deoparte.. Și am să calc ușor pe covorul de zăpadă, pentru a nu strivi nici o amintire..

  And if somebody was to ask me why I don't get up right now and take the next train back to New York, it's because you can't say no to your childhood hero.
 I decided to be his best man, but one thing I was sure of :
No matter how much I loved the smell of cheap cologne,
I was never going to become my uncle, and I was never going to sell Cadillacs..  

Fast come back

 Where have you been?
Ultima perioadă a fost... Încărcată. Într-atât încât să nu am timp nici măcar de un articol? Poate.. Dar ca să fiu sincer, nu am vrut să mai scriu. Nu până nu aș fi avut un motiv bun.. O idee interesantă. Poate că oboseala și-a spus cuvântul. Poate că dezinteresul și-a lăsat amprenta..   .. Poate că nu ar trebui să caut pretexte și scuze.
 And the autumn?
Am așteptat toamna aceasta cu mare curiozitate. Și nu s-a dovedit a fi nimic din ce mă așteptam. Ci dimpotrivă, mi-a oferit mai mult decât mă așteptam, mai puțin decât voiam, și în mod sigur, ceva mai frumos decât meritam. Iar încrederea în sine a revenit. Am cui mulțumi pentru asta. Dar prefer să nu o fac prin vorbe.
 And what have you learned so far?
Am observat că nu îmi place să rămân dator. Dar am rămas!... Cu mult prea multe de făcut, și prea puțin timp pentru a le pune în practică. Totuși, am învățat să profit de puținul timp ce îmi este acordat. Am lăsat egoismul deoparte, și m-am împărțit cuminte între toți cei din jur, de la rude până la cunoscuți. 
 Cu toate acestea, dintre toți există o singură persoană careia simt ca nu îi acord nici măcar pe jumătate atenția și timpul cuvenit. Și chiar dacă ei i se pare că ziua a fost perfectă, sau s-a terminat cu bine, simt că se putea.. Și mai bine. Iar acea persoană este fata la care țin. Și care merită tot ce am mai bun de oferit..
 Are you ready?
For what? Îmi place să cred că da. Că sunt pregătit pentru orice, că mi se acordă încrederea necesară, și că sunt privit altfel față de cum eram înainte.. Dintotdeauna am încercat să ofer oamenilor o impresie plăcută măcar, dacă nu chiar bună, în ceea ce mă privește. Însă nu mereu am reușit. E singurul lucru de care îmi pare rău uneori. Și descopăr că e ușor să te faci remarcat și să îți creezi o anumită imagine în ochii unor persoane care rămân doar simpli... Cunoscuți.. Și cu atât mai greu să îi convingi pe alții, din viața cărora vrei să faci parte, că s-au înșelat în privința ta. Greu, dar nu imposibil.
 What about the future?
Poate pentru că sunt 20 de grade afară, deși este mijlocul lui noiembrie, poate pentru că mă simt încă mic, poate pentru că mai am atâtea de învățat... Nu pot să mă gândesc la viitor. Până și iarna mi se pare foarte îndepartată..
 What do you live for?
Pentru a schimba tot ce nu a fost bine în anii ce au trecut.. Pentru a-mi îndeplini vise și idealuri ce altădată păreau de neatins.. Și pentru a însemna ceva și a fi cineva în ochii celor dragi. Și poate.. Doar poate.. Pentru a ieși din anonimat și a face ceva cu adevărat interesant.
 To be or not to be?
To be! Fără îndoială. Sunt mult prea multe de văzut, de învățat, și de trăit în lumea asta ca să ne hotărâm așa deodată că... Nu mai vrem să fim.  
 Will you answer to other questions?
Dacă sunt pertinente, și merită efortul, da. Până atunci vă urez.. Să vă bucurați de toamnă! Atât cât a rămas din ea... 

Profit. Pe gratuitate.

 Știu că sună prostesc. Cum poți face profit din ceva ce este gratis? Să vă răspund.. Foarte simplu. Pentru că nu totul în lumea asta se bazează pe economie. Dar în vremurile acestea, când toți sunt în goana mare după bani.. Nu mai dă nici unul doi bani pe altceva.

 Anul trecut, vă spuneam despre curaj. Despre optimism. Despre dorința de a continua, indiferent prin ce am trece. Anul trecut eram și eu în goana mare după bani, și mi se părea totul posibil în momentul în care îi aveam. Partea proastă e că, deși alergam după himera dătătoare de speranță, nu prin ea am trăit cu adevărat, ci prin cu totul altceva. Offshore ne spune despre vremurile când ne vine să ne tragem de urechi.. Pe noi înșine. De ce?  Pentru că am uitat să trăim.
 Am uitat să visăm. Să sperăm. Să ne dorim. Am uitat să credem în noi înșine. Și e nevoie doar de o singură persoană, care să ne spună două cuvinte, pentru a ne pierde și ultima picătură de încredere personală. Pentru a nu ne mai simți buni de nimic apoi.
 Drept pentru care ne întoarcem... la acel ceva prin care pare că visele noastre se pot împlini. Ne întoarcem la rutină cu gândul de a scăpa de problemele sufletești, ne acaparăm timpul pentru a nu ne gândi la ceva ce doare.  Ne cufundăm în muncă, poate activități, probabil sport, orice care ne-ar lua gândul chiar și pentru o secundă de la ceea ce ne frământă.
 Și la ce bun totuși? Dacă e ceva ce chiar contează, poate fi noapte, poate fi zi, poți fi la concert sau la serviciu, poți înota sau conduce în mijlocul orașului.. Când te lovește. Iar când acest lucru se întâmplă, atunci doare. Indiferent de momentul zilei sau de activitatea întreprinsă. Te privești în oglindă când ai răgazul, și încerci să îți dai seama de ce te-ai ascuns atâta timp de ceva ce știai că nu îți va da pace până nu se va rezolva. Și îți dorești să te arunci, să te zbați, să plângi sau să râzi nebunește, doar doar s-o rezolva atunci, în minutul acela.
 Am trăit un moment ca acesta. Și abia atunci am înțeles de fapt ce vreau cu adevărat, și ce m-ar liniști. Iar acel lucru nu erau banii. Nu mai dau doi bani pe.. bani. Sunt necesari într-adevăr, dar toți banii din lume nu pot cumpăra fericirea sau momentul așteptat atâtea luni. Nimic nu îți poate cumpăra o căsnicie pierdută, și nici nu îți poate aduce înapoi persoana transformată din înger în lup. Și milioane dacă ai avea, nu ți-ar da puterea de a spera că ai totuși un rost în viață. Când toți par a te fi uitat, iar tu zâmbești fals, privind cu durere la ce te așteaptă acasă, când toate lucrurile sunt doar de fațadă, iar tu nu știi unde să te mai ascunzi pentru a căuta în liniște o rezolvare la o problemă, crede-mă, ultimul lucru pe care ți-l vei dori vor fi banii.
 Privesc la oameni care s-au despărțit din cauza violenței domestice, iar între ei a rămas un copil care nu are nici cea mai mică vină pentru ce s-a întâmplat în familia lui. Văd femei care se gândesc numai la puiul lor de acasă, și își doresc cu disperare să îi facă fericiți, și să le ofere tot ce au nevoie. Văd bărbați rămași tați singuri, care acceptă pe oricine care le poate suporta situația, chiar dacă nu este persoana care trebuie, dar lasă totul de la ei ca să aibă copilul doi părinți... și sunt în aceeași goană turbată după valori materiale. Văd persoane care acceptă să le fie călcate sentimentele și speranțele în picioare de aceia pe care odată i-au iubit, dar nu îi pot părăsi pentru că tot el este cel care le oferă siguranța financiară.
 Ceea ce văd în lume mă îngrozește. Pentru că am ajuns să uităm de sentimente, de trăiri, de momente, de nopți pierdute doar de dragul de a sta cu persoana iubită de vorbă. Am lăsat totul în favoare banilor. Iar când îi avem, alergăm să ne îndeplinim vreo dorință care credem că ne va face fericiți. Și suntem.. Dar doar pe moment. Iar când și aceea trece, ne întoarcem dezamăgiți, fix la același țel. De a face alți bani.
 Ciudat totuși, sună ca și cum ne mințim pe noi înșine. Și culmea e că o facem cu același zâmbet pe bot, deși știm cu siguranță că 'fericirea' respectivă este efemeră. Ne mințim azi, ne mințim mâine, iar poimâine e deja prea târziu pentru a ne aduce aminte că problemele se pot rezolva și altfel. Și chiar dacă mai avem un strop de speranță, ne închipuim că nu mai avem timp pentru a face nimic.. Pentru că tot timpul este acordat.. Banilor.
 Cineva îmi spunea mai acum câteva zile.. "Bucură-te că nu ai familie și copii acasă."  Am mai auzit teoria asta, de la multe persoane chiar. Și nu mi-a plăcut cum sună. Într-adevăr, e rău să ai un copil singur. E rău să ai o căsătorie nefericită. Dar cred, și cred din tot sufletul meu, că nu îmi va părea rău în momentul în care voi fi pus în situația de a avea o familie. Iar unde alții au greșit, voi încerca să învăț din greșelile lor, și să nu le adopt în propria mea viață.  Îmi vine să le strig celor care îmi spun asta... "Bucurați-vă și voi că are cine vă aștepta acasă!". Dar nu îmi permit.. Pentru că poate nu toți sunt fericiți cu situația de acasă. Poate că vor mai bine. Și nu suport să văd oameni cărora nu le mai pasă de ei înșiși, ci lasa totul în favoarea celor de lângă ei. De oamenii aceia cine se mai ocupă? Atunci când simt că nu mai au puterea de a continua, atunci când se consideră părăsiți, atunci când ar face orice doar să nu înnebunească la gândul că sunt singuri?
 Am să încerc să fac profit din gratuitate. Iar dacă celor care au nevoie nu le pot oferi bani, voi încerca să le fiu alături în clipe de deznădejde. Pentru că două vorbe bine zise, nu costă nimic. Un gest frumos, asemenea. Iar profitul meu? Va fi acela că voi ajunge să fiu ce am dorit întotdeauna. Cel care aduce soarele după zile întregi de ploaie. Cel care îți ia din mână facturile, și îți arată în schimb pădurea cu toate tainele ei.
 Și la fel cum eu am fost răsplătit cu un vis frumos când totul părea pierdut, voi încerca să le ofer celorlalți ceva din puținul meu, fără a avea pretenția de a primi măcar un "mulțumesc" înapoi. Nu e o promisiune. Nu e nici măcar ceva ce îmi va fi simplu să fac. Dar voi încerca.

 Nu mă judecați. Pentru că ar fi cea mai mare greseală. Ci priviți în jur, și încercați să îi observați pe cei ce se ascund după măști sidefii, iar în urma lor poartă norii. Veți vedea că sunt mulți, foarte mulți. Și ca să îl mai citez odată pe Offshore... " Nu este nimic de condamnat în viața omului. Cea mai mare abureală stă înfiptă aici, în ideea de judecător și condamnare. Dacă am înceta să mai arătăm cu degetul, să fim avocații lui Dumnezeu și oricărui alt zeu, am invăța să trăim cu adevărat în lumea reală." . Asta chiar mi-a plăcut, și merită menționată.
 Și oricine poate face profit din gratuitate. Profit personal, pentru liniștea sa sufletească. Pentru că nimic nu se compară cu senzația că ai fost acolo când cineva a avut nevoie de tine. Iar sentimentele sunt mult mai presus decât banii.. Nu putem uita să trăim și nici să simțim, oricât de materială ar fi societatea ce ne înconjoară.

Dor de ducă...

  Și încă una. Pentru că m-a apucat dorul de ducă, unde aș vedea cu ochii.
Asta pentru că m-a inspirat soră-mea cu al ei vânt de libertate. Aruncați o privire!





Lasă că om crește noi mari și frumoși, și om zbura pe cărări nebătătorite încă.. Mai e puțin..

Just feel it..

 Neapărat. Ascultați asta.





Mulțumesc Andreea. Just beautiful...

Tomorrow's past

   Ieri. Azi. Mâine. Acum 20 de ani. Peste 5 minute. Visul de ieri, devenit amintirea zilei de azi.
 Am citit undeva, că oamenii sunt mult prea ocupați să trăiască în viitor, punând prea puțin accent pe clipa de față, în efortul continuu de a-și îndeplini țelurile îndepărtate, așa că nu trăiesc nici acum, nici atunci. Și de fiecare dată când li se îndeplinește o dorință, nici nu apucă să o guste măcar, că au trecut deja la următorul vis. Iar la bătrânețe se întreabă când au trăit, și de ce pare că viața a trecut pe lângă ei fără să întreprindă nimic interesant.
 Din fericire, nu toți gândesc așa. Din fericire mai există oameni care prețuiesc momentul. Și pun bază pe minutul de azi, pe seara de care au avut atâta nevoie, și nu pe un vis încețoșat, vis pe care nimeni nu ni-l garantează că se va și îndeplini, iar dacă da, atunci când..
Tudor spune aici că "un vis persistent își are rostul lui, și uneori se și realizează." Nimic mai corect, dar hai să nu trăim  doar cu gândul la acel vis. Hai să nu ne bazăm doar pe acea clipă îndepărtată, care Dumnezeu știe când o veni, ci pe ziua de azi. Zi care oricum habar nu avem ce ne rezervă, și mai ales de ce. Da, să continuăm să visăm, să ne dorim, să sperăm, dar să nu uităm să trăim momentul.
 Pentru că viața e plină de surprize. Și atâta timp cât nu suntem singuri pe Pământ, întotdeauna se va găsi cineva care să ne surprindă într-un mod neașteptat. Fie că e un vechi prieten, sau persoana pe care ai cunoscut-o azi. Fie că e omul pe care îl știi de zeci de ani, sau cel căruia tocmai i-ai spus "Bună" pentru prima oară.
Și chiar dacă timpul zboară, și zboară al naiba de repede încă, hai să nu îl ajutăm să treacă pe lângă noi, trăind în viitor. Dacă azi te plictisești, nu aștepta nerăbdător ziua de mâine. Pentru că va veni! Mult mai repede decât o dorești cu adevărat. Și te vei întreba poate.. Unde e viitorul zilei de ieri? Atunci îți voi răspunde... "Tocmai îl trăiești. E azi, acum.. Ți-ai dorit atât de mult să vină.. De ce regreți minutele de ieri? E prea târziu..".
 Îmi pare rău că am făcut parte, și probabil încă fac, din tagma celor care aleargă după vise neîndeplinite. Și îmi pare rău că din toate momentele ce le-am trăit, am simțit cu adevărat doar prea puține. Și dintr-o vară trecută am păstrat doar o bere la o terasă, cu marea în ochi, cu liniștea în suflet, și cu soră-mea lângă mine.. Și doar noaptea în care am adormit liniștit, ținând în brațe pe aceea care odată știa să îmblânzească fiara din mine.
Atât.. Două momente, din sute, poate mii altele. Dar revin cu speranța că poate de acum încolo, voi ști să prețuiesc fiecare clipă la adevărata sa valoare.
Cineva spunea odată, de mult, parcă într-o altă viață că.. "Momentele sunt acele clipe de care nu avem niciodată timp." Hai să ne facem timp. Și hai să facem acel timp, și așa destul de scurt, să conteze. Da, să sperăm la ziua de mâine, la zăpada de atunci, la un vis de iarnă, dar să nu uităm să trăim și ziua de azi. Pentru că oricât de scurtă ar fi, are farmecul ei aparte.
 La fel cum au avut orele petrecute într-un pub micuț, dar atât de primitor.. Pentru că din nou, am dat bir cu fugiții, zilele trecute, în Sibiul meu de altădată. Cum spunea un coleg, pentru a mă regăsi. Și am făcut-o. Inoportun, fără măcar a visa în prealabil, am fugit de nu m-am văzut. Ce mai contează că am lucrat apoi două zile? Le-am trăit și pe acelea cu aceeași urmă de zâmbet pe bot. Și am încercat să îi ridic pe aceia care aveau nevoie atunci de mine. Îmi încărcasem bateriile, așa că nu mi-a fost prea greu.. Regret doar că nu am știut să fac mai multe, și să spun mai multe.. Dar e timp.. E timp.
 Iar Sibiul? E oaza mea de liniște, locul unde nu îmi trebuie mai mult de câteva ore alături de persoane potrivite, pentru a-mi aminti cine naiba sunt, de unde vin, și unde mă duc. Locul pe care am promis că îl voi vizita de câte ori voi avea șansa, cu aceeași satisfacție și plăcere.
 Așa că hai să visăm. Să ne dorim din nou ziua în care ne vom regăsi, să sperăm la clipa ce va să vină, dar să trăim fiecare zi ca și cum ar fi un vis pe care ni-l dorim de mult..
Pentru că trecutul din viitor urmează să vină mai repede decât ar trebui. Iar ziua de mâine va fi cândva, poate chiar de azi, doar o amintire.

Ciao!






P.S. - Mersi pentru song. Am visat, sau era numai pentru mine? Oricum ar fi, am visat frumos..

Vis..

  Mă plimb, singur în miez de noapte, prin mijlocul pădurii reci. Mă plimb ca să fug de lume, de agitație, de monotonia rutinei ce mă enervează în fiecare zi. Și ascult.. Cum vântul rece își face simțită prezența printre ramuri, printre copacii negri, pe aleea rătăcită, sub luna clară.. Și mă trec fiori. Nu de teamă, acest sentiment incomprehensibil ce încearcă să se cuibărească în suflet, ci de noaptea pustie, fără suflare. Mă cutremur de gânduri, de minutul de tăcere, de urletul lupului ce se aude atât de aproape!.. Mă zbat de singurătatea lui, de furia cu care își cheamă frații, de liniștea apăsătoare ce se lasă apoi.
Ce caut eu aici? Răscolesc mormanul de frunze pe care mă întisesem de atâtea ori, și încerc să înțeleg cum poate un lucru ce altădată mă făcea fericit, să facă acum doar act de simplă prezență și cum?.. Cum de nu-mi mai inspiră nimic?
Respir aerul rece și mă îndrept hotărât spre locul meu. De lup am uitat, și nu mă mai interesează decât să ajung mai repede, pe colina pustie. Cu pași rari, dar puternici, cu privirea pătrunzătoare, scrutez întunericul și ignor vântul ce încearcă să mă încetinească din avânt.
Am ajuns... O văd.. E acolo.. Stai! M-a strigat cineva? Mă întorc brusc, și ciulesc urechile.. Nu e nimeni. Nici nu mă așteptam să fie, orele sunt de mult întârziate. Încerc să mă destind, și îmi reiau destinația liniștit. Parcă nici vântul nu mai bate chiar așa tare.. S-a oprit de tot.
 Am ajuns. Privesc în jur, e atât de familiar locul! Și în liniștea nocturnă, aud doar râul din vale, același susur repezit cu care m-am obișnuit de mult. Închid ochii, și încerc să îmi potolesc gândurile. Și aș vrea să strig!.. Tac.. Cine mă aude? Iar pădurea e prea liniștită pentru a o deranja acum..
Am venit, pentru un moment. Pentru un singur minut, chiar dacă nu mai e ce a fost. Am venit pentru că mâine plec, iar trecutul a rămas acolo, pe o plajă caldă, într-o noapte de vară.. Am venit pentru a mai simți odată ceva ce atunci acceptam deși mi se părea ireal, doream să nu se termine, dar îmi închipuiam inevitabilul..
Am venit pentru o noapte de pace. Pentru tot războiul care făcea pădurea să se cutremure în vremuri de demult..
Deschid ochii si adulmec toamna. Ce îmi rezervă?.. Cine știe?.. Cine mai poate știi? Nu contează. Mă întorc.
Doi ochi de foc mă țintuiesc în loc. Și prin întuneric disting blana mătăsoasă, botul umed, și coada puternică de lup singuratic. O secundă ne privim.. Apoi, cu o scurtă mișcare din cap, în semn de aprob, se întoarce și dispare în noapte. Stai! Unde te duci și tu?.. Vreau să alerg după el, să îl întreb de vorbă...
Dar cu un surâs mă scutur din reverie, și mă trezesc.. Noaptea e pe sfârșite, iar mâine.. Mâine, din lupul meu va rămâne doar un vis.. Un vis între atâtea altele!

Ah.. Toamnă...

Sweet september... A venit și toamna aceasta. Cu pași repezi, pe nepregătite, exact în ziua amintită de bătrâni.
A venit, cu toate lipsurile de care ar putea da dovadă. Fără struguri, fără recoltă, cu porumbul uscat, încrețindu-se ușor în câmpul bătut de un vânt rece.
Vânt iresponsabil... Pentru că frigul vine dinăuntru. El, vântul hoinar, nu are nici o vină. Însă frigul pare adus dintr-o altă viață.
Mi-era dor să îmi fie frig. Dar să mă încălzesc din priviri de mult uitate, să mă arunc în clipe de vis interzis.. Să descopăr tot ce altădată îmi provoca atât pace cât și război.
Unde ești acum? Și ce ai făcut vara ce a trecut? Iar mie, de ce septembrie îmi aduce aminte de tine, de un vechi stilou, de visul rece de iarnă pe care l-am trăit fugar? Nu îți amintesc. Iar tu ai uitat de mult.
Îmi calculez ușor pașii pe care îi fac. Prin covorul de frunze ce întârzie să apară. Iar eu nu am curajul să îl mai caut într-o pădure ascunsă departe de ochii curioși. Pădurea mea.. Pădure ce se stinge de la an la an, cu fiece noapte în care lipsesc..
Cred în tine, toamnă gri. Cred că îmi vei oferi tot ce nu am putut să fac atâtea toamne la rând. Și cred că te vei dovedi bună la suflet, și vei lăsa loc unei alte ierni frumoase.
Privesc afară, iar cerul e tot la fel de cenușiu ca și până acum. Iar undeva în spatele norilor, e de un albastru pur. De ce preferă să se mai ascundă acum?.. Oricum l-am văzut, știu că e acolo. Dar acum mi-a rămas doar banca goală și rece din parc, pe care soarele a uitat să o mai încălzească și azi.
Vis frumos de altădată.. Vis de toamnă, în care căutăm mereu să îndeplinim ceva, să simțim că trăim în timp ce natura moare încet.. Vis pentru care nu avem niciodată destul timp.
Vis nedescris.. Pentru că e imposibil să explici un anotimp. Și de fiecare dată, pare mai greu de făcut. Pentru că în fiecare an, toamna nu mai e la fel.. Ci ne inspiră cu totul altceva. Iar dacă în trecut însemna că școala începe din nou, acum nu mai există decât responsabilități, dorințe, și idealuri.
Iar visele au rămas de mult în urmă. Odată cu sfârșitul verii, odată cu minutele în care am dorit dar nu am primit.. Idealurile de azi reprezintă doar target-urile de mâine. Iar mâine, vor fi doar simple vise de toamnă.
Când ai venit?.. Iar eu de ce nu simt că ești aici? De ce privesc impasibil pe geam, și nu simt că vrei să mă cuprinzi?.. De ce gândul meu a rămas la o zi de vară în care îmi era cald și bine?
Te rog.. Mai amână-te puțin. Preț de o clipă.. Stai pe loc, taci, și nu veni. Pentru că nu sunt pregătit pentru tine. Poate, mâine voi fi. Și voi dori să te întâlnesc, să îți văd toate frunzele căzând ușor, și să îți adulmec tot aerul rece cu care te înconjori. Dar azi... Azi îmi doresc să fie încă vară. Să fumez ultima țigară, să închid ochii un minut, și să sper la pădurea mea, la ultimul drum însorit. E ultimul vis din vara aceasta..
Te rog.. Mi-l dai? Apoi poți veni, nu te alung.. Ci te voi primi cu brațele deschise. Și te voi accepta, cu toate ploile, norii, si răcoarea pe care ești dispusă să o arunci peste noi. Te voi accepta fără să mă apuce astenia ta, ci voi păstra zâmbetul pe bot. Pentru că îți voi fi recunoscător pentru ultimul vis ce mi l-ai oferit.


My pain, is constant and sharp. And I do not hope for a better world.

Cocktail

 Mi-am revăzut Sibiul! Fix azi. Pașnic, tăcut, ca altădată. Așa cum îl doream să fie. Așa cum mi-l aminteam. Exact așa cum ar trebui să fie într-o zi calmă de toamnă. Aglomerat, dar ordonat, plin de viață dar liniștitor.
S-ar putea spune că am avut nevoie de o vizită scurtă. S-ar putea numi că am fugit ca întotdeauna de ceva. Sau pur și simplu s-ar putea considera o zi obișnuită, pe care am dorit-o ruptă de rutină.
Exact ca și cu cafeaua. Acel drog omniprezent, pe care îl servesc de fiecare dată cu aceeași plăcere.. Până azi, când am vrut-o diferită de normal. Și am combinat-o. Cu nucă de cocos și mentă. Și ca orice alt cocktail, a ieșit demențială.
Dacă stau puțin și mă rup de realitate, în concluzie tot anul acesta a fost un întreg cocktail. De la o extremă la alta, de la o picătură la o porție întreagă. Și ce bine începuse..
Exact ca un Cuba Libre rece și atrăgător, pe care îl bei la început cu nesaț, pentru ca mai apoi să te miri de ce te-a amețit. De ce, dacă a avut și zahăr în el? De ce, dacă în combinație își făcuse loc și Cola? Unde e alcoolul în toate astea?
Viață schimbătoare, an nefast.. Du-te înapoi de unde ai venit și nu ne mai amăgi cu trăiri spectaculoase dacă ne dai brânci pe coasta văii apoi.
Iar singurul lucru neschimbat e drumul meu.. Pe care îl parcurg mereu cu aceeași dorință inexplicabilă, indiferent de destinație. Drum învățat într-o Dacie veche, de la care nici nu visam să îmi ofere atâtea.
Alerg de nebun fără să îmi pese de propria viață, de ce las în urmă, de ce va fi la capăt.. Alerg doar ca să îmi potolesc setea de curaj dusă la limită.. Iar limita? E undeva între propria siguranță și incertitudinea faptului că poate încă am lăsat ceva neterminat. E bariera care mă ține încă din avântul nebunesc, cea care îmi pune piedică și mă îndeamnă să am grijă.
Bariera care nu mă lasă sa pun sare pe ciocolată. Nu din motive de siguranță, ci pentru că ar fi o prostie. Și la propriu, și la figurat.
În schimb am să combin ciocolata cu mentă și portocale. Și am să o servesc la mare, lângă o cafea cu nucă de cocos. Să bea alții tequila cu lămâie dacă doresc, eu nu mai am poftă de alcool. Pentru că am băut destul vara asta. Am gustat cu poftă din cocktail-ul oferit de mirifica viață. Și dacă mi-au trebuit luni întregi ca să cred în ceva, mi-am adus aminte în trei minute că nu are și nu a avut niciodată rost.
 Păcat.. Pentru că dintr-o viață plină de gust și aromă, se alege praful într-un moment de neatenție. În secunda în care te-ai uitat la dealul pe lângă care treci, în clipa în care ai inchis ochii și te-ai lăsat dus de vânt..
Și din toate sortimentele de ciocolată, o nimerești pe cea mai amară, iar dacă altădată îți plăcea la nebunie, acum tot ce vrei e doar o picătură de uitare ca să nu-i mai simți gustul.
Iar timpul trece.. Cu tot amalgamul de vise, speranțe, iluzii, rutină, escapade, trece cu viteza gândului. Așa cum și noi toți am trecut odată prin momente pe care le doream mai lungi, dar la care am închis ochii, așteptând să treacă, în căutarea zilei de mâine.
 Aș vrea să acuz omenirea. Pentru nerăbdarea de care dă dovadă. Pentru faptul că acum vrea să stea la o terasă și să prelungească vara, care oricum s-a terminat inexplicabil, iar peste un minut, întoarce spatele și privește cu ardoare spre iarna albă ce va să vină. Aș vrea, dar nu pot. Pentru că și eu sunt exact la fel.
Dar nu-i nimic...

The road goes on forever...

Omul fără umbră

 Și iată-mă din nou, încercând să calc pe urmele trecutului întinat în cerneala virtuală.. Ce mai caut aici, pe cine încerc să mai impresionez, cu ce drept vin să vă sucesc mințile și așa obosite de rutina vieții? Asta nu am de unde să o știu. Dar iată-mă din nou..
Postul acesta trebuia să se numească Revenire. Sau Rugăciune. Am ales totuși alt titlu, și cu un bun motiv.

 Crimă și pedeapsă scrie pe mine. În ultimele luni am lovit in stânga și în dreapta, pierdut în propriul egoism mârșav, incapabil să văd dincolo de aparențe, inapt să îmi dau seama cine îmi vrea binele, și cine culege, meschin, roadele din urma mea.
 Am lovit în îngeri căzuți, fără să mă gândesc vreun moment că tot ei mă vor ridica. Am dat cu pietre în momente de pasiune, și am ars pe rug credințele acelora care mă aveau..
 Am făcut din cea mai mică greșeală, o calamitate greu de imaginat, și nu am știut să o îndrept. Pentru că nimeni nu m-a învățat vreodată cum. Cum? Cum să mai repar încrederea? Cum să peticesc sentimentele sfâșiate? Și cum să șterg toate cele greșite, în speranța deșartă că au fost doar un vis urât?
As life goes on I`m starting to learn more and more about responsibility.
 Și nu îmi e frică de a-mi asuma răspunderea. Îmi e doar teamă că nu va fi nimeni acolo să observe și să aprecieze. Și cu ce drept să îi mai cer cuiva să fie? Cu ce drept să mai sper la iluzii frumoase? Și cu ce drept m-aș putea crede mai presus de orice?..
 Nimeni. Nu e nimeni să îmi răspundă. Nimeni să mă îndrume, nici unul căruia să îi mai pese.. Și în orașul meu gol nu mai găsesc nici pisica neagră de altădată, care mă încălzea doar cu o privire și un surâs pișicher.. A plecat, cu promisiunea de a reveni cândva, dar a uitat să îmi spună când. Iar eu aștept..
 Iar umbra mea, nu mai e de mult acolo unde trebuia să fie. A lăsat altcuiva locul de a mă acoperi și de a mă urma, iar eu nu am știut să prețuiesc momentul. Probabil am respectat persoana, dar nu i-am lăsat de înțeles asta.
Scriam mai de mult, că orice greșeală aș face, sunt în stare să o recunosc, și să îmi cer iertare. Dar atât. Mai încolo, nu am știut ce să fac. Și a trebuit să rănesc un suflet cald pentru a-mi da seama cât de mic și neștiutor sunt. Un suflet care nu mi-a greșit niciodată cu nimic.
 Pentru ce? Pentru ce greșim? Și pentru ce nu ne-a lăsat Dumnezeu puterea de a da timpul înapoi, chiar și pentru numai un minut? Pentru minutul ce își infige colții adânc în tot ceea ce era înainte..
 Nu mai continui. Nu mai pot. Și am ajuns într-un moment, din mii altele, în care nu știu ce să mai fac. Cu singura diferență că acum aș face orice pentru a nu fi nevoit să îmi privesc îngerul cum se zbate pentru mine.  Nu merită asta.. Nu din cauza mea.
 Am plecat.. Am plecat să îmi caut umbra. Și poate, dacă o voi ruga frumos, se va întoarce la mine. Pentru că numai pe ea, care a fost cu mine de la începutul meu, o mai pot ruga asta. Și îi voi explica frumos, că cea pe care mi-a lăsat-o să îmi poarte de grijă, am rănit-o prea mult pentru a mai avea curajul să îi cer să revină. Și probabil mă va ierta..

 Aveam nevoie de post-ul acesta. Și într-un fel mă simt mai bine.. Mi-a lipsit să scriu. Și încă mai am puterea de a mai scrie, de a continua, și poate, de ce nu, de a nu cădea de tot.
Dar lasă-mă să te întreb. Pe tine. Mă mai ai?...

Home, sweet home

 Încerc să scriu un post, dar ideile nu îmi vin cu atâta repeziciune ca şi până acum. De fapt, nu-mi vin deloc. Am o stare ciudată, pe care nu o pot exprima în simple cuvinte.. Şi totul se datorează unor circumstanţe pe care le-am acceptat pe de o parte, iar pe de alta încă nu, fără să-mi dau seama exact de ce..

 Am îngropat trecutul. Sub ani de avânt, sub vise înalte, sub anotimpuri schimbătoare, l-am îngropat. Succint, imaginile unei vieţi de mult trăite mi se perindă prin ochii minţii.. Şi nu înţeleg cum de a rămas atât de puţin din vremurile ce altădată erau atât de palpabile, atât de reale..
 Cutreier amintiri deşarte, când în goana unei copilării ciudate visam că odată "va veni şi vremea" să fiu mare, şi speram că totul va fi mult mai bine.. Este probabil, acum poate este acea vreme. Dar unde a rămas acea dorinţă supremă de a rămâne mereu lângă ce cunoşteam atât de bine? S-a pierdut, odată cu descoperirea vieţii, odată cu nevoile ce s-au schimbat aproape fără să realizez, odată cu pierderea unui bun părinte ce altădată îmi spunea că aceasta va fi mereu casa mea.. Mereu l-am contrazis.
 Iar acum a venit momentul să mă mut din locul unde am petrecut 90 la sută dintr-o viaţă mult prea ciudată pentru a fi povestită. Curios, am fost plecat de acasă.. Dar ştiam că mă voi întoarce, şi ştiam că acesta a rămas tot locul de care am fost atâta timp legat sufleteşte.. Pentru ca acum totul să se năruiască. După un an de aşteptat, după o săptămână de alergat, a venit vremea să îmi iau zborul. Mereu spre alte zări, mereu cu speranţa la ceva mai bun.
 Îmi doresc să plec.. Altfel aş fi refuzat cu vehemenţă. Dar sunt unele lucruri pe care nu le pot uita, şi nici nu le-aş dori uitate. La ce bun totuşi?.. Cu sau fără mine, viaţa merge înainte. Iar eu nu mai pot călca din nou pe urmele paşilor şterse de vântul şi soarele anilor trecuţi.
 Şi observ curios că pe cât de mult îmi doresc această schimbare, pe atât de greu mi se pare să o fac. Probabil din cauză că m-am obişnuit, poate pentru că nu am reuşit să trec încă peste anumite lucruri, probabil din cu totul alte motive, dar mi-e greu să fac lucrul acesta.
 Nu părăsesc oraşul. Cândva, voi face asta, dar nu acum. Şi totuşi simt că las în urmă o adiere din aroma verilor fără stres, din iernile geroase ce miroseau a brad, din toate clipele petrecute la umbra unui bloc înalt, ce altădată îmi părea o clădire maiestuoasă, pentru simplu fapt că eu locuiam acolo. Şi era al meu.
 A nu se înţelege greşit. Nu sunt deprimat. Ci dimpotrivă, privesc cu botul sus spre zilele ce or să vină. Dar cu toate astea, mă simt derutat. Pentru că las în urmă tot ce ştiam, plecând încă odată spre un necunoscut incert..
 Unde sunt vremurile de altădată? Şi pentru ce bun păstrăm atâtatea amintiri?.. Nu vreau să mă gândesc la ziua în care voi părăsi şi viitoarea căsuţă... Deşi probabil va veni mult prea curând pentru a mă ataşa de ea.

Keep going..

Am luat premiu..

 Sau mă rog... Jumate-jumate... De la Sabina Y. Premiu pe care trebuie să îl dau mai departe la rândul meu. La vreo 12 persoane.

 Ce nu îmi convine e că premiul nu are un nume sau un scop - probabil scopul e acela de a face referinţă la un blog cu o anumită valoare.. Dar nici nume? Aşa.. Să să începem:
Offshore - pentru gradul de adâncime al fiecărui post, şi pentru că mereu îmi pune imaginaţia la grea încercare..
 Andra - pentru imaginaţie şi cuvinte bine scrise..
Graţiela - pentru că îi eram dator... Nu - pentru că mereu reuşeste să mă facă să zâmbesc..
Deea - pentru că pur şi simplu nu am chef să o trec cu vederea..
Bloody Mary -  pentru stilul uşor picant cu care abordează aproape fiecare post..
Camionagiu - pentru că ne învaţă de bine, cu flerul tipic al unui bucureştean get-beget, dar şi cu bun simţ - lucru rar întâlnit la un şofer din România... Mai ales din Bucureşti.

 Aşa.. Ia să vedem.. Una, două, şapte, nouă. Is doişpe? Is! Acu, partea a doua -10 lucruri care imi plac. Asta îi simplu:
1. Să dorm. Când apuc, cum apuc. Dar nu prea mult, că pierd secvenţe interesante din filmul ăsta numit Viaţă.
2. Muzică! Multă, multă... Niciodată nu e destulă. Dar să fie bună. Neapărat. No "manele"!
3. Libertatea! La orice oră din zi sau din noapte. Oriunde aş fi, important e să fac ce îmi dictează mie stelele din cap.
4. Să conduc. Urăsc asfaltul românesc, dar nimic nu se compară cu un drum pe Valea Oltului, eventual într-o dimineaţă însorită de vară.
5. Sibiul. Oraş în care pot spune că m-am regăsit, şi am găsit cheful de a continua să mă zbat încă vreo 20 de ani de acum încolo.Ce o fi apoi, Dumnezeu cu mila. Eu tot acolo vreu să mă întorc odată..
6. Marea. Pe care, într-un fel sau altul, o voi revedea anul ăsta. Neapărat. Măcar trei zile, nu-mi doresc altceva.
7. Cafeaua. Una, două, trei ceşti, oricâte ar fi. Înainte de masă, în timpul mesei, şi după masă. Eventual înainte de culcare.
8. O bere cu prietenii. Păcat că au rămas prea puţini, iar de bere nu mai am chef. Las că vine vara şi o să am timp, şi de bere şi de prieteni.. Deşi cred că voi bea.. O cafea.
9. Nopţile de vară. Care au o mult prea mare valoare, şi mult prea multe sensuri pentru a sta să le enumăr.
10. Tigrii. Şi toată gama de feline. Dar în special motanii ăia mari şi frumoşi. Pentru că îmi inspiră vreo trei lucruri, care într-un fel mă caracterizează. Dar nu vă zic, vă las în suspans. Şi pentru că dintre toate animalele sălbatice, pe ăştia îi consider cei mai interesanţi şi mai frumoşi. Păcat că au rămas prea puţini..
11. Japonia. Dacă o întreagă ţara, cu oamenii, civilizaţia şi cultura sa, se poate numi "lucru", atunci îmi place Japonia. Dintr-o largă varietate de motive. Şi din cauza unui simplu cuvânt, ce în trecut avea mare valoare: onoare. Cuvânt ce a apus odată cu era banilor, a bmw-urilor, şi a trufiei. Mare păcat.
12. Aici nu-mi mai place nimic. Se termină lista. Iar eu îs abia la început.. Pentru că deja am confundat lista de lucruri, care trebuiau să fie doar 10, cu lista de blogg-eri, dar eu i-am dat înainte până la 12. Nu-i nimic, mi-am permis. Iar 12 lucruri care îmi plac, în nici un caz nu exprimă nici 1% din tot ce îmi place să fac sau să trăiesc.. Aşa că voi încheia cum îmi vine mai bine la socoteală, şi voi spune că cel mai mult îmi place un singur lucru: viaţa. Cu tot ce include ea.

Cheers!

Red red wine... Or maybe not

Red red wine... I really need it tonight..

 De ce? No reason, dar intră de minune.
Paharul plin până în buză stă comod pe masă, făcându-mă să îl privesc într-un fel... intrigat. De situaţie. Ce rost are vinul acum? Ce rost ar fi avut atunci? Întrebări fără răspuns... Clipe ce se pierd în noapte, între două şoapte bine plasate..

 Vinul meu se încălzeşte paşnic. Nu am chef să îl beau, nici nu am avut vreun moment. Dar l-am aşezat frumos pe masă. Pentru a fi sigur că e acolo la nevoie. Nevoie de... Ce? Nici eu nu mai ştiu. Pentru că acum am tot ce vreau şi probabil prea puţin din ce am nevoie.. Dar pe acel "puţin" îl apreciez mai mult decât e necesar.
Red red wine... Cine a auzit de UB 40 ştie cântecul.. Deprimant. Şi totuşi, nu se combină cu starea de spirit. Stare ce se vrea bine-dispusă, dar e încătuşată de lumea gri ce o înconjoară. Iar vinul, oricât ar încerca, nu mă mai poate face să văd totul în roz. Pentru că senzaţiile de altădată au trecut, iar plăcerea de a savura în linişte un pahar de... orice.. Nu îşi mai are rostul. Nu acum..

 Şi la ce bun, te întreb?.. Să stăm să bem un pahar în voie, când sunt atâtea de făcut? Atâtea de văzut?.. Timpul trece, iar noi l-am înecat în licorile lui Bachus prea multă vreme.. Nu şi acum. Lasă vinul deoparte, hai la o plimbare. De noapte. Fără lună totuşi, luna s-a dus să bea un pahar de vin.

 Stau şi mă întreb, cu stupoare, ce rost are post-ul ăsta? Nu are nici cap, nici coadă.. Iar eu încă nu m-am atins de vin. Pentru că nevoia există, dar prefer să mă îmbăt de vinul unei nopţi de primăvară, uitat de lume în pădurea stinsă, jucându-mă cu clipele neştiute de nimeni... Şi sfidând timpul atât de scurt, căruia i se lungesc aripile exact când... Nu e momentul.
Hai să mai stăm. Doar odată, sub dealul întunecat, sub stelele de vară, lângă râul ce abia se aude, şi să croşetăm poveşti aiurea. Doar de plăcerea momentului. Hai să oprim timpul în loc şi să ascultăm cea mai bună piesă de primăvară, în amfiteatrul pădurii nevăzute, să fugim de ziua de ieri şi să nu ne gândim la mâine..

 Paharul de vin încă e neatins. Iar nevoia a dispărut de mult. Dar a rămas dorinţa de a relua... Visul unei nopţi de primăvară. Ce altădată nu se zărea, dar acum e mai real decât ne-am imagina.. De ce? Şi cum aşa? Asta nu o mai ştiu.. Iar la ora asta prefer să nu ştiu nimic. Ştie vinul pentru mine.. dar prefer să îi las lui taina, iar eu să descopăr.. Când va veni momentul. 

Blue moon..

 Noapte.. Linişte şi pace. Un vânt uşor, o adiere de primăvară... Şi totuşi frig, mai frig decât e necesar.. Dar ceva mă încălzeşte. Nu e pădurea întunecată, nu e glasul lupilor pribegi în urletul îndepărtat al nopţii, nu e nici măcar cerul presărat cu stele căzătoare, ci e luna mea albastră.. 
 Pentru că primăvara asta, luna s-a hotărât să fie albastră. Pentru mine. Doar pentru noi doi. Privită printre şirurile de îmbrăţisări, printre săruturile calde, printre copacii tăcuţi ce păstrează secretul, luna s-a dovedit a fi de un albastru strălucitor.. De care nu mă mai satur.
 Lună plină, învăluind totul într-o lumină ireală, încetinindu-şi mersul doar pentru a ne da timpul atât de scurt pentru momentele atât de rare.. Momente de-o secundă ce nu se mai întorc, lăsând mereu loc acelui ceva nou ce va urma, lăsându-ne cu dorinţa arzând în suflet de dorul unui "cândva" incert.. Nu vreau să o las să plece!
 Şi nu va mai fi la fel.. Pentru că o singură dată anul acesta, o singură dată în douăzeci şi ceva de ani, luna a fost albastră, frumoasă, aproape perfectă.. Pentru mine.. pentru noi.. Pentru cei ce au avut curajul să uite de lume preţ de un minut fugar, şi să trăiască o singură secundă fără să le pese de himerele din jur..
 Probabil nu voi mai trăi un moment ca acela. Probabil luna mea nu va mai fi niciodată aşa frumoasă ca în noaptea aceea. Dar cu siguranţă amintirea va rămâne, la fel ca şi promisiunea făcută în tăcere, în miez de noapte, într-un loc pustiu dar având alături pe singura persoană care a făcut iarna mai uşoară şi primăvara mai frumoasă... Pentru că fără ea, luna din noaptea aceea nu ar mai fi avut acelaşi farmec. Iar orele trecute pe nesimţite nu ar mai fi fost cu siguranţă atât de frumoase...
 Unde s-a scurs timpul?.. Şi de ce am ales să trăiesc acel moment lângă ea?
Asta numai luna albastră o ştie...

Paşte?

 Interesant Paşte. Singur de nebun, ronţăi o.. cafea. Că intră bine. 

 Familia e departe, iar eu îs constrâns să petrec şi ziua asta la muncă.. Cu singurul lucru bun că petrec doar jumate. Drept pentru care am considerat să-mi petrec Paştele în cel mai fructificat mod cu putinţă, şi am dormit până la 11.. să recuperez ultimele două săptămâni de alergătură continuă.

 E şi asta ceva. Unii beau până cad laţi, alţii fac intoxicaţie alimentară cu ouă. Las că eu dorm. Am dormit. Nu voi mai dormi! Noaptea ce urmează, sigur nu. Sunt alte socoteli trecute pe listă. Păi ori e Paşte, ori e doar o altă duminică... Nu merge. Trebuie simţit că e sărbătoare măcar aşa... Puţin.

 În concluzie, urez tuturor care au avut neşansa să petreacă această zi de capul lor, un călduros "Paşte fericit!"..  Nu disperaţi, nici nu luaţi sticla să beţi... Că primăvara e abia la început.. Şi nu merită să vă stricaţi tot cheful...  Las că or veni şi zile mai bune. Şi nu are rost să fiţi nervoşi pentru un moment pierdut... Mai bine privim cu capul sus, şi cu rânjetul numai de noi ştiut pe bot, la clipele ce vor urma.

 Hristos a Înviat!

Three minutes...

 Mai am doar trei minute... Trei minute în care să mă gândesc bine.. Cine sunt? Cine am ajuns? De unde am venit?.. Şi unde mă duc?..

 Sunt cele trei minute de întrebări retorice. Sunt doar trei, pentru că îmi ajung. Nici nu doresc mai mult. Sunt cele trei minute în care pot pur şi simplu suna pe cineva doar pentru a-i spune trei cuvinte. Trei minute pentru a-mi aduce aminte ce, de ce, cum şi când a meritat să trăiesc alte trei minute.

 Timp irelevant, momente ce acum sunt, iar până apuci să te uiţi la ceas, au trecut de mult.. Minute zburătoare, secunde înşelătoare, clipe ce-şi sacrifică rostul cu fiecare trecere a fiecăror trei minute.. 

 Gândurile mi se zbat neuniform printre visele tainice.. Sute de imagini, mii de amintiri, milioane de secunde de mult apuse îşi bat calea cu repeziciune prin ochii minţii, doar pentru a se dispersa undeva în neant, odată cu observarea lucidă a trecerii celor trei minute.. 

 Iar timpul trece.. Cu fiecare trei minute, îşi bate joc de planurile noastre, cu fiecare trei secunde ne înşeală dorinţele arzătoare, iar cu fiecare trei fracţiuni de secundă ne rupe dorinţa de a privi în ochii aceluia care merită, lăsându-ne mereu cu impresia că vor veni alte trei minute în care vom avea timp să spunem ce probabil am mai spus, să ne gândim la ceva ce am amânat, sau să dăruim ceva ce alţii şi-au dorit.. 

 Impresie inutilă! Planuri ce se frâng odată cu situaţiile neprevăzute, dorinţe deşarte ce nu-şi mai au locul în viaţa cu ritm mult prea rapid, idei şi gânduri ce se dărâmă într-o clipă doar pentru că în trecut am preferat să ignorăm.. Alte trei minute.

Poate cândva nu voi mai avea trei minute la dispoziţie, ci trei secunde pentru o decizie vitală. Poate odată cele trei minute vor fi mult prea lungi pentru a aştepta un răspuns atât de mult dorit.. Şi de fiecare dată vom rata alte trei minute care ar însemna mai mult decât trei ani risipiţi în discordie, doar de plăcerea de a nu părea nebuni de legat pentru faptele comise. Poate odată ne va părea rău că am pierdut aceste minute, şi oricât ne-am zbătea, oricât ne-am dori, ele nu se vor întoarce.

 Şi chiar de ne-ar fi viaţa lungă, omul pune accent pe planurile de viitor, care sunt mult mai importante decât cele trei minute de prezent.. Şi uită că nu trăieşte doar pentru ziua de mâine. Ci pentru acum. Pentru cele trei minute ce se scurg uşor, chiar acum.

Cele trei minute ale mele au trecut de mult.. Voi avea alte trei minute la dispoziţie. Altcineva mai are probabil doar un minut pentru a-şi pune amarul de ani la socoteală.. 

 Iar timpul trece.. Trece.. Ce a fost a apus odată cu cele trei minute de luat la revedere.. Vor urma altele? Probabil.. Dar acelea care şi-ar fi avut rostul, oricât de nebuneşti gânduri ne-am fi reprimat, nu se mai întorc. 

Can I have just three more minutes?

Here we go again...

 Am promis că revin cu impresii din trafic. Nu prea multe că e 7 jumate, şi îs chior de somn. Cum ziceam, ieri m-am prezentat pe la ţară. 100 de km, jumate pe Dealul Negru. Care este, cum bănuiam, peticit în mare proporţie.

 Cum e vorba aia... "Nici prea prea, nici foarte foarte.." Respectiv, nici prea rupt, dar nici ne-circulabil. Neaglomerat la dus... Puţin mai "încolonat" la întoarcere. Cu vreo sută de jderi cu "merţane şi bnw", care mai de care mai grăbiţi. Asta până ajungeau în coloană, şi îi prindeam din urmă. În rest, totul ok. 

 Total: 260 de km toată ziua... Şi câteva ore de somn.

 Dacă eram în stare, făceam azi un post bun. Numai că, din varii motive, m-am trezit să fug iar la ţară. 

 Probabil că voi reveni din nou cu un post mai lung diseară. Acum caut termos-ul să îl îndop cu cafea. Tare, că altfel nu o să îmi fie prea bine..

 Cine face azi un Vâlcea - Piteşti? Ne vedem în trafic! 


Later edit: În două zile am parcurs cam 700 de km.. Şi mă apropii uşor dar sigur de "pragul psihologic" de 10 000 de km.. "Ăi mari" or să râdă de mine pe sparte.. Dar vin cu două argumente bune pentru care mă bucur că am ajuns până aici momentan.. Am parcurs atâţia km fără incidente.. 
Şi mai ales: fără frâne! Heh heh, asta a meritat menţionată.

On the road again!

 M-am trezit cu noaptea în cap (respectiv 8) ca să fug la ţară. O binemeritată pauză de câteva ore, far away from the crazy city. Şi am pus melodia asta pe un nivel de decibeli niţel mai accentuat decât ar fi nevoie.. Me likes it!

 În câte avem azi? 25 martie.. O zi numai bună, pentru orice scop. Chiar şi pentru a scrie rapid un post înainte de plecare.

 Chior de somn, reverific toată lista de dinainte de plecare: ţigări? Este. (Fir-ar capu' tău Vanghelie, că prost ne-ai învăţat!) Maşină? Este. Cu acte? Cu acte. (Am luat ITP-ul alalteri!). Rovignetă? E şi din aia... Damn it!  Chit că nu merită.. Asigurare era deja.. Mai trebuie un plin. (Ieftin, să trăiască GPL-ul!).

Şi să nu uit. Cafea? Avem, avem. Mai punem la socoteală o ţinută lejeră dar elegantă de drum, ochelarii polarizanţi pe nas, and Piticu' is ready for the trip.

 Acesta este un post random, (revin la idee... băi... e 8! nu am de gând să scriu vreun text memorabil...).. Şi presupun că voi reveni cu impresii la întoarcere. Să vă prezint situaţia Dealului Negru niţel. Aud că e bunicel, l-au mai peticit.. (Şi noi ne bucurăm de faptul acesta, în loc să îi blestemăm că nu au făcut treabă serioasă.. Dealtfel nici nu era de aşteptat).

 Iar pretenţia mea de a avea un blog tare schimbător, nu s-a schimbat. Ştiu că probabil ar trebui să am un anume stil care să se regăsească în toate post-urile, ştiu că mai mult ca sigur nu are nici un rost să mă învârt în jurul cozii, şi să mă mut de la metafore la 'casual speech', dar nici nu mai dau înapoi acum. Nici nu vreau titlul de 'blogger-ul sezonului' (an e mult spus), dar nici nu îmi convine să las multe lucruri nescrise pentru că.. Nu se potrivesc cu restul articolelor.

 Până una-alta, ia uite ce scrie camionagiu pe aici.. Găsesc blog-ul lui tare interesant.. Şi cred că e singurul pe care l-am citit de la cap la coadă, probabil pentru că m-a interesat domeniul.

 V-am lăsat, Piticu' a ieşit iar pe şosele.. 

 Beware!

Bomba secolului!

 Post scurt şi la obiect, iar la cât de contrariat mă simt după ce am aflat astfel de ştire, nici nu încerc măcar să compun un post bun. Aviz celor ce nu prea suporta manelele, şi preferă rock-ul în schimb, acest articol vă va şoca! Asta ori e farsa secolului, ori înseamnă sfârşitul manelelor.. Deşi în cazul de faţă, astfel de sfârşit nu se anunţă deloc atractiv..
 Sursa: Cancan.