Cocktail

 Mi-am revăzut Sibiul! Fix azi. Pașnic, tăcut, ca altădată. Așa cum îl doream să fie. Așa cum mi-l aminteam. Exact așa cum ar trebui să fie într-o zi calmă de toamnă. Aglomerat, dar ordonat, plin de viață dar liniștitor.
S-ar putea spune că am avut nevoie de o vizită scurtă. S-ar putea numi că am fugit ca întotdeauna de ceva. Sau pur și simplu s-ar putea considera o zi obișnuită, pe care am dorit-o ruptă de rutină.
Exact ca și cu cafeaua. Acel drog omniprezent, pe care îl servesc de fiecare dată cu aceeași plăcere.. Până azi, când am vrut-o diferită de normal. Și am combinat-o. Cu nucă de cocos și mentă. Și ca orice alt cocktail, a ieșit demențială.
Dacă stau puțin și mă rup de realitate, în concluzie tot anul acesta a fost un întreg cocktail. De la o extremă la alta, de la o picătură la o porție întreagă. Și ce bine începuse..
Exact ca un Cuba Libre rece și atrăgător, pe care îl bei la început cu nesaț, pentru ca mai apoi să te miri de ce te-a amețit. De ce, dacă a avut și zahăr în el? De ce, dacă în combinație își făcuse loc și Cola? Unde e alcoolul în toate astea?
Viață schimbătoare, an nefast.. Du-te înapoi de unde ai venit și nu ne mai amăgi cu trăiri spectaculoase dacă ne dai brânci pe coasta văii apoi.
Iar singurul lucru neschimbat e drumul meu.. Pe care îl parcurg mereu cu aceeași dorință inexplicabilă, indiferent de destinație. Drum învățat într-o Dacie veche, de la care nici nu visam să îmi ofere atâtea.
Alerg de nebun fără să îmi pese de propria viață, de ce las în urmă, de ce va fi la capăt.. Alerg doar ca să îmi potolesc setea de curaj dusă la limită.. Iar limita? E undeva între propria siguranță și incertitudinea faptului că poate încă am lăsat ceva neterminat. E bariera care mă ține încă din avântul nebunesc, cea care îmi pune piedică și mă îndeamnă să am grijă.
Bariera care nu mă lasă sa pun sare pe ciocolată. Nu din motive de siguranță, ci pentru că ar fi o prostie. Și la propriu, și la figurat.
În schimb am să combin ciocolata cu mentă și portocale. Și am să o servesc la mare, lângă o cafea cu nucă de cocos. Să bea alții tequila cu lămâie dacă doresc, eu nu mai am poftă de alcool. Pentru că am băut destul vara asta. Am gustat cu poftă din cocktail-ul oferit de mirifica viață. Și dacă mi-au trebuit luni întregi ca să cred în ceva, mi-am adus aminte în trei minute că nu are și nu a avut niciodată rost.
 Păcat.. Pentru că dintr-o viață plină de gust și aromă, se alege praful într-un moment de neatenție. În secunda în care te-ai uitat la dealul pe lângă care treci, în clipa în care ai inchis ochii și te-ai lăsat dus de vânt..
Și din toate sortimentele de ciocolată, o nimerești pe cea mai amară, iar dacă altădată îți plăcea la nebunie, acum tot ce vrei e doar o picătură de uitare ca să nu-i mai simți gustul.
Iar timpul trece.. Cu tot amalgamul de vise, speranțe, iluzii, rutină, escapade, trece cu viteza gândului. Așa cum și noi toți am trecut odată prin momente pe care le doream mai lungi, dar la care am închis ochii, așteptând să treacă, în căutarea zilei de mâine.
 Aș vrea să acuz omenirea. Pentru nerăbdarea de care dă dovadă. Pentru faptul că acum vrea să stea la o terasă și să prelungească vara, care oricum s-a terminat inexplicabil, iar peste un minut, întoarce spatele și privește cu ardoare spre iarna albă ce va să vină. Aș vrea, dar nu pot. Pentru că și eu sunt exact la fel.
Dar nu-i nimic...

The road goes on forever...