Ah.. Toamnă...

Sweet september... A venit și toamna aceasta. Cu pași repezi, pe nepregătite, exact în ziua amintită de bătrâni.
A venit, cu toate lipsurile de care ar putea da dovadă. Fără struguri, fără recoltă, cu porumbul uscat, încrețindu-se ușor în câmpul bătut de un vânt rece.
Vânt iresponsabil... Pentru că frigul vine dinăuntru. El, vântul hoinar, nu are nici o vină. Însă frigul pare adus dintr-o altă viață.
Mi-era dor să îmi fie frig. Dar să mă încălzesc din priviri de mult uitate, să mă arunc în clipe de vis interzis.. Să descopăr tot ce altădată îmi provoca atât pace cât și război.
Unde ești acum? Și ce ai făcut vara ce a trecut? Iar mie, de ce septembrie îmi aduce aminte de tine, de un vechi stilou, de visul rece de iarnă pe care l-am trăit fugar? Nu îți amintesc. Iar tu ai uitat de mult.
Îmi calculez ușor pașii pe care îi fac. Prin covorul de frunze ce întârzie să apară. Iar eu nu am curajul să îl mai caut într-o pădure ascunsă departe de ochii curioși. Pădurea mea.. Pădure ce se stinge de la an la an, cu fiece noapte în care lipsesc..
Cred în tine, toamnă gri. Cred că îmi vei oferi tot ce nu am putut să fac atâtea toamne la rând. Și cred că te vei dovedi bună la suflet, și vei lăsa loc unei alte ierni frumoase.
Privesc afară, iar cerul e tot la fel de cenușiu ca și până acum. Iar undeva în spatele norilor, e de un albastru pur. De ce preferă să se mai ascundă acum?.. Oricum l-am văzut, știu că e acolo. Dar acum mi-a rămas doar banca goală și rece din parc, pe care soarele a uitat să o mai încălzească și azi.
Vis frumos de altădată.. Vis de toamnă, în care căutăm mereu să îndeplinim ceva, să simțim că trăim în timp ce natura moare încet.. Vis pentru care nu avem niciodată destul timp.
Vis nedescris.. Pentru că e imposibil să explici un anotimp. Și de fiecare dată, pare mai greu de făcut. Pentru că în fiecare an, toamna nu mai e la fel.. Ci ne inspiră cu totul altceva. Iar dacă în trecut însemna că școala începe din nou, acum nu mai există decât responsabilități, dorințe, și idealuri.
Iar visele au rămas de mult în urmă. Odată cu sfârșitul verii, odată cu minutele în care am dorit dar nu am primit.. Idealurile de azi reprezintă doar target-urile de mâine. Iar mâine, vor fi doar simple vise de toamnă.
Când ai venit?.. Iar eu de ce nu simt că ești aici? De ce privesc impasibil pe geam, și nu simt că vrei să mă cuprinzi?.. De ce gândul meu a rămas la o zi de vară în care îmi era cald și bine?
Te rog.. Mai amână-te puțin. Preț de o clipă.. Stai pe loc, taci, și nu veni. Pentru că nu sunt pregătit pentru tine. Poate, mâine voi fi. Și voi dori să te întâlnesc, să îți văd toate frunzele căzând ușor, și să îți adulmec tot aerul rece cu care te înconjori. Dar azi... Azi îmi doresc să fie încă vară. Să fumez ultima țigară, să închid ochii un minut, și să sper la pădurea mea, la ultimul drum însorit. E ultimul vis din vara aceasta..
Te rog.. Mi-l dai? Apoi poți veni, nu te alung.. Ci te voi primi cu brațele deschise. Și te voi accepta, cu toate ploile, norii, si răcoarea pe care ești dispusă să o arunci peste noi. Te voi accepta fără să mă apuce astenia ta, ci voi păstra zâmbetul pe bot. Pentru că îți voi fi recunoscător pentru ultimul vis ce mi l-ai oferit.


My pain, is constant and sharp. And I do not hope for a better world.