Noapte.. Linişte şi pace. Un vânt uşor, o adiere de primăvară... Şi totuşi frig, mai frig decât e necesar.. Dar ceva mă încălzeşte. Nu e pădurea întunecată, nu e glasul lupilor pribegi în urletul îndepărtat al nopţii, nu e nici măcar cerul presărat cu stele căzătoare, ci e luna mea albastră..
Pentru că primăvara asta, luna s-a hotărât să fie albastră. Pentru mine. Doar pentru noi doi. Privită printre şirurile de îmbrăţisări, printre săruturile calde, printre copacii tăcuţi ce păstrează secretul, luna s-a dovedit a fi de un albastru strălucitor.. De care nu mă mai satur.
Lună plină, învăluind totul într-o lumină ireală, încetinindu-şi mersul doar pentru a ne da timpul atât de scurt pentru momentele atât de rare.. Momente de-o secundă ce nu se mai întorc, lăsând mereu loc acelui ceva nou ce va urma, lăsându-ne cu dorinţa arzând în suflet de dorul unui "cândva" incert.. Nu vreau să o las să plece!
Şi nu va mai fi la fel.. Pentru că o singură dată anul acesta, o singură dată în douăzeci şi ceva de ani, luna a fost albastră, frumoasă, aproape perfectă.. Pentru mine.. pentru noi.. Pentru cei ce au avut curajul să uite de lume preţ de un minut fugar, şi să trăiască o singură secundă fără să le pese de himerele din jur..
Probabil nu voi mai trăi un moment ca acela. Probabil luna mea nu va mai fi niciodată aşa frumoasă ca în noaptea aceea. Dar cu siguranţă amintirea va rămâne, la fel ca şi promisiunea făcută în tăcere, în miez de noapte, într-un loc pustiu dar având alături pe singura persoană care a făcut iarna mai uşoară şi primăvara mai frumoasă... Pentru că fără ea, luna din noaptea aceea nu ar mai fi avut acelaşi farmec. Iar orele trecute pe nesimţite nu ar mai fi fost cu siguranţă atât de frumoase...
Unde s-a scurs timpul?.. Şi de ce am ales să trăiesc acel moment lângă ea?
Asta numai luna albastră o ştie...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu