Profit. Pe gratuitate.

 Știu că sună prostesc. Cum poți face profit din ceva ce este gratis? Să vă răspund.. Foarte simplu. Pentru că nu totul în lumea asta se bazează pe economie. Dar în vremurile acestea, când toți sunt în goana mare după bani.. Nu mai dă nici unul doi bani pe altceva.

 Anul trecut, vă spuneam despre curaj. Despre optimism. Despre dorința de a continua, indiferent prin ce am trece. Anul trecut eram și eu în goana mare după bani, și mi se părea totul posibil în momentul în care îi aveam. Partea proastă e că, deși alergam după himera dătătoare de speranță, nu prin ea am trăit cu adevărat, ci prin cu totul altceva. Offshore ne spune despre vremurile când ne vine să ne tragem de urechi.. Pe noi înșine. De ce?  Pentru că am uitat să trăim.
 Am uitat să visăm. Să sperăm. Să ne dorim. Am uitat să credem în noi înșine. Și e nevoie doar de o singură persoană, care să ne spună două cuvinte, pentru a ne pierde și ultima picătură de încredere personală. Pentru a nu ne mai simți buni de nimic apoi.
 Drept pentru care ne întoarcem... la acel ceva prin care pare că visele noastre se pot împlini. Ne întoarcem la rutină cu gândul de a scăpa de problemele sufletești, ne acaparăm timpul pentru a nu ne gândi la ceva ce doare.  Ne cufundăm în muncă, poate activități, probabil sport, orice care ne-ar lua gândul chiar și pentru o secundă de la ceea ce ne frământă.
 Și la ce bun totuși? Dacă e ceva ce chiar contează, poate fi noapte, poate fi zi, poți fi la concert sau la serviciu, poți înota sau conduce în mijlocul orașului.. Când te lovește. Iar când acest lucru se întâmplă, atunci doare. Indiferent de momentul zilei sau de activitatea întreprinsă. Te privești în oglindă când ai răgazul, și încerci să îți dai seama de ce te-ai ascuns atâta timp de ceva ce știai că nu îți va da pace până nu se va rezolva. Și îți dorești să te arunci, să te zbați, să plângi sau să râzi nebunește, doar doar s-o rezolva atunci, în minutul acela.
 Am trăit un moment ca acesta. Și abia atunci am înțeles de fapt ce vreau cu adevărat, și ce m-ar liniști. Iar acel lucru nu erau banii. Nu mai dau doi bani pe.. bani. Sunt necesari într-adevăr, dar toți banii din lume nu pot cumpăra fericirea sau momentul așteptat atâtea luni. Nimic nu îți poate cumpăra o căsnicie pierdută, și nici nu îți poate aduce înapoi persoana transformată din înger în lup. Și milioane dacă ai avea, nu ți-ar da puterea de a spera că ai totuși un rost în viață. Când toți par a te fi uitat, iar tu zâmbești fals, privind cu durere la ce te așteaptă acasă, când toate lucrurile sunt doar de fațadă, iar tu nu știi unde să te mai ascunzi pentru a căuta în liniște o rezolvare la o problemă, crede-mă, ultimul lucru pe care ți-l vei dori vor fi banii.
 Privesc la oameni care s-au despărțit din cauza violenței domestice, iar între ei a rămas un copil care nu are nici cea mai mică vină pentru ce s-a întâmplat în familia lui. Văd femei care se gândesc numai la puiul lor de acasă, și își doresc cu disperare să îi facă fericiți, și să le ofere tot ce au nevoie. Văd bărbați rămași tați singuri, care acceptă pe oricine care le poate suporta situația, chiar dacă nu este persoana care trebuie, dar lasă totul de la ei ca să aibă copilul doi părinți... și sunt în aceeași goană turbată după valori materiale. Văd persoane care acceptă să le fie călcate sentimentele și speranțele în picioare de aceia pe care odată i-au iubit, dar nu îi pot părăsi pentru că tot el este cel care le oferă siguranța financiară.
 Ceea ce văd în lume mă îngrozește. Pentru că am ajuns să uităm de sentimente, de trăiri, de momente, de nopți pierdute doar de dragul de a sta cu persoana iubită de vorbă. Am lăsat totul în favoare banilor. Iar când îi avem, alergăm să ne îndeplinim vreo dorință care credem că ne va face fericiți. Și suntem.. Dar doar pe moment. Iar când și aceea trece, ne întoarcem dezamăgiți, fix la același țel. De a face alți bani.
 Ciudat totuși, sună ca și cum ne mințim pe noi înșine. Și culmea e că o facem cu același zâmbet pe bot, deși știm cu siguranță că 'fericirea' respectivă este efemeră. Ne mințim azi, ne mințim mâine, iar poimâine e deja prea târziu pentru a ne aduce aminte că problemele se pot rezolva și altfel. Și chiar dacă mai avem un strop de speranță, ne închipuim că nu mai avem timp pentru a face nimic.. Pentru că tot timpul este acordat.. Banilor.
 Cineva îmi spunea mai acum câteva zile.. "Bucură-te că nu ai familie și copii acasă."  Am mai auzit teoria asta, de la multe persoane chiar. Și nu mi-a plăcut cum sună. Într-adevăr, e rău să ai un copil singur. E rău să ai o căsătorie nefericită. Dar cred, și cred din tot sufletul meu, că nu îmi va părea rău în momentul în care voi fi pus în situația de a avea o familie. Iar unde alții au greșit, voi încerca să învăț din greșelile lor, și să nu le adopt în propria mea viață.  Îmi vine să le strig celor care îmi spun asta... "Bucurați-vă și voi că are cine vă aștepta acasă!". Dar nu îmi permit.. Pentru că poate nu toți sunt fericiți cu situația de acasă. Poate că vor mai bine. Și nu suport să văd oameni cărora nu le mai pasă de ei înșiși, ci lasa totul în favoarea celor de lângă ei. De oamenii aceia cine se mai ocupă? Atunci când simt că nu mai au puterea de a continua, atunci când se consideră părăsiți, atunci când ar face orice doar să nu înnebunească la gândul că sunt singuri?
 Am să încerc să fac profit din gratuitate. Iar dacă celor care au nevoie nu le pot oferi bani, voi încerca să le fiu alături în clipe de deznădejde. Pentru că două vorbe bine zise, nu costă nimic. Un gest frumos, asemenea. Iar profitul meu? Va fi acela că voi ajunge să fiu ce am dorit întotdeauna. Cel care aduce soarele după zile întregi de ploaie. Cel care îți ia din mână facturile, și îți arată în schimb pădurea cu toate tainele ei.
 Și la fel cum eu am fost răsplătit cu un vis frumos când totul părea pierdut, voi încerca să le ofer celorlalți ceva din puținul meu, fără a avea pretenția de a primi măcar un "mulțumesc" înapoi. Nu e o promisiune. Nu e nici măcar ceva ce îmi va fi simplu să fac. Dar voi încerca.

 Nu mă judecați. Pentru că ar fi cea mai mare greseală. Ci priviți în jur, și încercați să îi observați pe cei ce se ascund după măști sidefii, iar în urma lor poartă norii. Veți vedea că sunt mulți, foarte mulți. Și ca să îl mai citez odată pe Offshore... " Nu este nimic de condamnat în viața omului. Cea mai mare abureală stă înfiptă aici, în ideea de judecător și condamnare. Dacă am înceta să mai arătăm cu degetul, să fim avocații lui Dumnezeu și oricărui alt zeu, am invăța să trăim cu adevărat în lumea reală." . Asta chiar mi-a plăcut, și merită menționată.
 Și oricine poate face profit din gratuitate. Profit personal, pentru liniștea sa sufletească. Pentru că nimic nu se compară cu senzația că ai fost acolo când cineva a avut nevoie de tine. Iar sentimentele sunt mult mai presus decât banii.. Nu putem uita să trăim și nici să simțim, oricât de materială ar fi societatea ce ne înconjoară.

Dor de ducă...

  Și încă una. Pentru că m-a apucat dorul de ducă, unde aș vedea cu ochii.
Asta pentru că m-a inspirat soră-mea cu al ei vânt de libertate. Aruncați o privire!





Lasă că om crește noi mari și frumoși, și om zbura pe cărări nebătătorite încă.. Mai e puțin..

Just feel it..

 Neapărat. Ascultați asta.





Mulțumesc Andreea. Just beautiful...

Tomorrow's past

   Ieri. Azi. Mâine. Acum 20 de ani. Peste 5 minute. Visul de ieri, devenit amintirea zilei de azi.
 Am citit undeva, că oamenii sunt mult prea ocupați să trăiască în viitor, punând prea puțin accent pe clipa de față, în efortul continuu de a-și îndeplini țelurile îndepărtate, așa că nu trăiesc nici acum, nici atunci. Și de fiecare dată când li se îndeplinește o dorință, nici nu apucă să o guste măcar, că au trecut deja la următorul vis. Iar la bătrânețe se întreabă când au trăit, și de ce pare că viața a trecut pe lângă ei fără să întreprindă nimic interesant.
 Din fericire, nu toți gândesc așa. Din fericire mai există oameni care prețuiesc momentul. Și pun bază pe minutul de azi, pe seara de care au avut atâta nevoie, și nu pe un vis încețoșat, vis pe care nimeni nu ni-l garantează că se va și îndeplini, iar dacă da, atunci când..
Tudor spune aici că "un vis persistent își are rostul lui, și uneori se și realizează." Nimic mai corect, dar hai să nu trăim  doar cu gândul la acel vis. Hai să nu ne bazăm doar pe acea clipă îndepărtată, care Dumnezeu știe când o veni, ci pe ziua de azi. Zi care oricum habar nu avem ce ne rezervă, și mai ales de ce. Da, să continuăm să visăm, să ne dorim, să sperăm, dar să nu uităm să trăim momentul.
 Pentru că viața e plină de surprize. Și atâta timp cât nu suntem singuri pe Pământ, întotdeauna se va găsi cineva care să ne surprindă într-un mod neașteptat. Fie că e un vechi prieten, sau persoana pe care ai cunoscut-o azi. Fie că e omul pe care îl știi de zeci de ani, sau cel căruia tocmai i-ai spus "Bună" pentru prima oară.
Și chiar dacă timpul zboară, și zboară al naiba de repede încă, hai să nu îl ajutăm să treacă pe lângă noi, trăind în viitor. Dacă azi te plictisești, nu aștepta nerăbdător ziua de mâine. Pentru că va veni! Mult mai repede decât o dorești cu adevărat. Și te vei întreba poate.. Unde e viitorul zilei de ieri? Atunci îți voi răspunde... "Tocmai îl trăiești. E azi, acum.. Ți-ai dorit atât de mult să vină.. De ce regreți minutele de ieri? E prea târziu..".
 Îmi pare rău că am făcut parte, și probabil încă fac, din tagma celor care aleargă după vise neîndeplinite. Și îmi pare rău că din toate momentele ce le-am trăit, am simțit cu adevărat doar prea puține. Și dintr-o vară trecută am păstrat doar o bere la o terasă, cu marea în ochi, cu liniștea în suflet, și cu soră-mea lângă mine.. Și doar noaptea în care am adormit liniștit, ținând în brațe pe aceea care odată știa să îmblânzească fiara din mine.
Atât.. Două momente, din sute, poate mii altele. Dar revin cu speranța că poate de acum încolo, voi ști să prețuiesc fiecare clipă la adevărata sa valoare.
Cineva spunea odată, de mult, parcă într-o altă viață că.. "Momentele sunt acele clipe de care nu avem niciodată timp." Hai să ne facem timp. Și hai să facem acel timp, și așa destul de scurt, să conteze. Da, să sperăm la ziua de mâine, la zăpada de atunci, la un vis de iarnă, dar să nu uităm să trăim și ziua de azi. Pentru că oricât de scurtă ar fi, are farmecul ei aparte.
 La fel cum au avut orele petrecute într-un pub micuț, dar atât de primitor.. Pentru că din nou, am dat bir cu fugiții, zilele trecute, în Sibiul meu de altădată. Cum spunea un coleg, pentru a mă regăsi. Și am făcut-o. Inoportun, fără măcar a visa în prealabil, am fugit de nu m-am văzut. Ce mai contează că am lucrat apoi două zile? Le-am trăit și pe acelea cu aceeași urmă de zâmbet pe bot. Și am încercat să îi ridic pe aceia care aveau nevoie atunci de mine. Îmi încărcasem bateriile, așa că nu mi-a fost prea greu.. Regret doar că nu am știut să fac mai multe, și să spun mai multe.. Dar e timp.. E timp.
 Iar Sibiul? E oaza mea de liniște, locul unde nu îmi trebuie mai mult de câteva ore alături de persoane potrivite, pentru a-mi aminti cine naiba sunt, de unde vin, și unde mă duc. Locul pe care am promis că îl voi vizita de câte ori voi avea șansa, cu aceeași satisfacție și plăcere.
 Așa că hai să visăm. Să ne dorim din nou ziua în care ne vom regăsi, să sperăm la clipa ce va să vină, dar să trăim fiecare zi ca și cum ar fi un vis pe care ni-l dorim de mult..
Pentru că trecutul din viitor urmează să vină mai repede decât ar trebui. Iar ziua de mâine va fi cândva, poate chiar de azi, doar o amintire.

Ciao!






P.S. - Mersi pentru song. Am visat, sau era numai pentru mine? Oricum ar fi, am visat frumos..